Hannah Arendt şi minciuna în politică

Nu-mi stă în fire să scot în evidenţă lucrurile pozitive de obicei, să zicem că e defect profesional, dar asta nu înseamnă că nu există, că nu pot fi scoase pe o tablă de lucru. Ba mai mult, când critici, nu o faci distructiv, o faci în spaţiul analizei. Asta ca să fie clar de la început.

E normal să iubesc România, dar prefer să o iubesc în felul meu. Iar acest lucru înseamnă să aduc la lumină ceea ce mă frapează. Şi se pare că nu numai pe mine. Nu putem să nu remarcăm un lucru tranşant, aproape toate valorile şi-au extras seva din mentalul românesc, însă faima şi-au cules-o în afara lui. Ba mai mult, cu cât au încercat să iasă în evidenţă, au fost trase înapoi în umbră. Fapt ce se păstrează, dăinuie, e prezent, e suficient să te uiţi în toate instituţiile ţării şi o să poţi număra genealogic toate rudele, apropiaţii  la locuri de frunte şi nu numai.

Acest nepotism exagerat a făcut ca mulţi să prefere să plece din acest loc. Cine ar fi fost Cioran în România? Sau poate Eliade? Prin câte a trecut Blaga? Sau atâţia şi atâţia! Abia după ce este primită confirmarea externă, abia atunci, parcă din întuneric, ne ridicăm şi ne amintim de toţi cei care ies din medie. Nu e păcat? Pentru mine acesta e păcatul cel mai mare – faptul că nu avem tăria să ne depăşim vanitatea personală, să trecem dincolo de infatuarea personală, de individualism şi să acceptăm că s-ar putea ca altul să ştie mai mult decât noi!

Până la urmă e cum spunea Desmond Morris, ca un trib să-şi recapete rădăcinile şi autenticitatea, trebuie să fie ameninţat din exterior, iar la noi ameninţarea nu e directă, dar apare sub forma Mitului Străinului, adulat de români, care ne arată cum e cu valorile. Inclusiv imnul spune „Deşteaptă-te române!”, asta ce înseamnă, că nu suntem suficienţi de „înţelepţi”? Nu sunt drastic, dar recunoaşterea venită din exterior este o pată neagră pe demnitatea acestei ţări. Şi ne place să ne mândrim, să ne credem buricul pământului, mai ales când o spune unul din afara ţării, însă până atunci dansăm în machiavelism şi nepotism. Să nu uităm, tabla de lucru a lui Caragiale, care, şi el, a plecat la sfârşitul vieţii din ţară!

Valorile acestei ţări în timpul vieţii au fost scuipate la propriu. La asta ne pricepem noi cel mai bine, să spurcăm şi să omorâm tot ce e mai bun în noi, iar după, când apare confirmarea externă, să descoperim subit că, de fapt, toţi au fost geniali. Nu ştiu cum fac alţii, dar reuşesc să dea o notă axiologică şi celor care scuipă pe stradă, doar pentru că sunt ai lor, iar noi ce facem, cum procedăm, îi izgonim şi îi luăm la mişto, o altă caracteristică fundamentală a acestui neam!? În rest, toate bune!

Facebook Comments