Picture 343

Cum se mai schimbă ceva în calendar, cum începem să ne înhămăm la mai bine, nu? Căutăm principii, ne legăm de ele, iar de acolo mergem mai departe. Se mai schimbă ele, e şi normal, cu timpul, dar ne legăm de ele. Zile de naştere, sărbători, toate, pretexte să ne amăgim frumos. Oricum nu putem duce mai mult. Şi nu spune nimeni că altfel ar trebui să fie mersul, e normal să fie aşa, numai că nu toţi au această doză de nesimţire, iar pentru ăştia trebuie mereu să încerci să te dai peste cap, să scoţi imposibilul din posibil. Am zis bine…imposibil din posibil!

Dar mai trece un an – matematic – şi cu siguranţă nu o să se schimbe nimic în planul fiinţei. Matematic… da, apare o altă cifră acolo, în planul existenţei, al deşertului, lucrurile sunt destul de clare, toţi ne îndreptăm spre prăpastie, unii cu zâmbetul pe faţă, alţii cu rânjetul funest în dulap.

Şi ajungem la fundamente – Dumnezeu l-a creat pe om, ori omul l-a creat pe Dumnezeu? Pentru că, aşa cum văd eu lucrurile, omul are mai multă nevoie de Dumnezeu decât are Dumnezeu de Om. Omul –  ori trestia, cum spunea Pascal tocmai să sublinieze nobleţea deşertului –  are nevoie de principii de care să se lege, fiind mult prea slab, mult prea bătut în cuiele angoasei. Şi atunci, într-un fel, este obligat să se înhame la blestemul rugăciunii.

Toate sunt principii, axiome, iar într-un limbaj mai deşănţat epistemic, credinţe. Poate obsesii, dacă ne gândim la Cioran. Toate au rolul de a ne ghida, exact ca o hartă prescrisă, aruncată undeva în miezul fiinţei noastre. Ne legăm astfel hermeneutic în fenomenologia vieţii, a absurdului, a frumosului. Şi dansăm!

Cât despre mine? Îmi dau seama că fiecare zi a început să devină un prilej de închinare asupra trecutului. Cu alte cuvinte, am început să venerez trecutul copilăriei mele în speranţa că aşa o să mai apuc să mai ating o parte din ceea ce eram. Sunt străin de oglindă, de anii ce au trecut, dar mă adun cu speranţa că o reuşesc să-mi găsesc suflul.

Toţi învaţă – exact acum – la sfârşit de an, unde au greşit, dar asta e doar butaforie de moment, teatru de păpuşi. În esenţă, nimeni nu învaţă nimic. Dacă cineva ar învăţa ceva, atunci nu ne-am mai ucide între noi, am încerca să găsim căi să ne ajutăm tot timpul, ne-am iubi necondiţionat, am trece dincolo de oribila toleranţă care presupune distanţarea şi am căuta să nu mai cădem pradă egoismului. Dar ştiu…e o utopie, lumea e barbară, însă cu zâmbetul pe buze. La mulţi ani!

Facebook Comments