Viata pe un peron

Întâlneşti oameni, mai ales în postmodernitate unde toţi au impresia că totul poate fi rezolvat, care cred că voinţa poate fi nucleul desăvârşirilor de orice fel. Mai simplu spus, omul actual are impresia că, dacă vrea, poate, că nimic nu-i stă în cale atâta timp cât îşi propune să reuşească. Să nu mai vorbim de literatura bombastică de genul „self-esteem movement” prin care orice individ este transformat în tiran de masă. Totuşi, uneori, oricât ai încerca, nu ai cum să ajungi acolo unde ţi-ai propus! Şi ştii de ce? Pentru că există un timp al timpului, independent de hazard, de voinţă, de spaţiu, chiar de timp. Ei bine,  acest timp, chiar dacă nu este legat de temporalitate, are un curs ce depăşeşte voinţa, cercul cauzal, inerţia, convergenţa faptelor, disoluţia lor şi chiar mai important, destinul.

Timpul timpului este, dacă vrei, locul deşertului, este punctul de cotitură, miezul clepsidrei, jocul ditirambic. Şi chiar dacă vrei, chiar dacă îţi impui, chiar dacă te minţi, pentru că oricum o faci zilnic, timpul timpului nu te lasă pradă decât angoasei, abia atunci conştientizezi că există, după care te întorci la viaţa normală, matematică, prin care ajungi să-ţi spui că de fapt totul se rezumă la destin şi, paradoxal, la voinţa ta. Ceea ce este o inepţie, dacă priveşti matematic, dar este, până la urmă, uman. Totuşi, timpul timpului nu ţine de amfibologia acesta specifică firii umane, a devenirii sale, ci mai degrabă paşilor nespuşi ai vieţii.

Facebook Comments