20070428_0364 [1024x768]

Suntem tot timpul împreună – avem telefoane, tablete, tot arsenalul este construit pentru a ne ţine în priză, suntem practic legaţi la o reţea globală de suflete. În acest fel, angoasa dispare, nimic nu mai este străin, totul parcă poate fi la îndemână. Avem impresia, pe logica asta, că oricând putem pune mâna pe cineva, că orice semnal virtual poate fi pus în patul factualului, că oricând există o soluţie la îndemână. Ce să mai…suntem animale sociale, nu se înşela Aristotel ăla!

Şi e frumos aşa, nu? Să simţi că orice prostie este adulmecată de o sumedenie de inşi, să speri la mai mult, să tinzi spre lumi apuse, să tot cunoşti în încercarea de a fugi de singurătate, dar nu e prea mult, nu ajungi să te scufunzi într-un dans mefistolic, în încercarea de a mulţumi  – implicit – pe toată lumea? Nu ajungi să dansezi după o muzică străină ţie? Ori, exact ca „bancul de heringi”, a la Kierkegaard, să te scufunzi într-un imens Impersonal?

Ajungem să cerşim iubire din locuri străine de iubire, reci, retuşate în lumea biţilor, a reţelelor virtuale, a traficului de fiinţe pe calea undelor, nu a dansului dionisiac, a beţiei de cuvinte. Şi e, într-un fel, normal. Căci direcţia este deja creionată, e bătută în cuie. Normalitatea este virtuală, iar alegerea este la un click distanţă de noi.

Noi oricum nu suntem pregătiţi să folosim oracolul ştiinţelor într-un mod obiectiv, noi tot în spiritul barbariei ne îndeletnicim cu tehnici sofisticate. Oamenii nu caută niciodată ceva relevant pentru spirit, nici vorbă, ci cum să pună mâna pe lucruri, cum să deţină, ori să fie puşi în evidenţă în mediul virtual. Şi atunci ne mai mirăm că nu mai există corespondenţă în lumea reală? Normal că nu mai are cum. Bărbaţi perfecţi găseşti doar pe internet, la fel şi femei. Trupuri perfecte….tot acolo. Lumea asta? E mult prea grotescă, nu? Să ne murdărim cu astfel de indivizi? Nu e mai bine să trăim în virtual, acolo unde totul este perfect?

Şi atunci există, dacă vreţi, două ipostaze ale iubirii. Una este specifică virtualului, iar alta factualului. Prin virtual, înţelegem că „iubirea” este egoistă, totul este posesie, deţinere, gelozie. Este iubirea tuturor, toţi au parte de ea. Este iubirea mediei, de la colţ de stradă, dar mai ales de pe telefon. Şi cum media acum înseamnă expunere prin virtual, atunci iubirea această devine scop şi expunere explicită prin virtual, adică îşi găseşte temeiul fix în butaforia proiectării ei, devenind teatru, ori scenă pentru protagonişti.

Totuşi, există o iubire, nu neapărat creştină, „agape” –  aceasta presupune să iubeşti necondiţionat, adică să treci dincolo de ipostaza egotică. Într-un fel, să cazi pradă altruismului şi nu egoismului. E simplitatea frumosului…dacă vreţi. E iubirea care depăşeşte cerneala impulsului virtual, cea care nu intră în spaţiul tău, care nu te invadează. Aceasta se consumă în temeiul ei, adică dincolo de teatru şi de butaforie. Este iubirea fără de sclipici şi machiaj, nu e cosmetizată şi nici nu ţine să fie, pentru că are un mers al ei, străin mediei.

Facebook Comments