23venice2010_236r

Inima ta bate! O auzi? Lumea stă în loc să o asculte, să ne vestească pe noi, căci totul se strânge în miezul derivei noastre, nimic nu mai contează, doar solipsismul contopirii noastre. Aş putea jura, căci muzica este scrisă toată cu acordurile mâinilor tale, a buzelor tale, a încleştărilor din miez de noapte. Stăm pe loc, e minunat, nu mai alergăm după nimic, ne privim, ne adulmecăm în miez de lacrimi, iar desenul vieţii de zi cu zi se pierde in anonimat. De fapt, noi ne rupem de tot, devenim anonimii vieţii citadine, e sublim!

Mirajul se corupe, totul se transformă…acum. Nu mai suntem pământeni, draga mea, am ajuns departe, acolo unde nu ajung muritorii de rând, noi o să rămânem veşnici, căci miezul metamorfozării noastre într-unul nu are himere, ci colţi de himere, e aşa de alunecos încât şi deriva minciunii noastre dispare, se pulverizează şi capătă sens, consistenţă, existenţă! Noi nu murim, noi ne ţinem în braţe! Nuntă în cer!

Facebook Comments