Fata care aruncă luna într-o ceaşcă de cafea

…dar, dacă aş putea, atunci ţi-aş spune că nimeni nu s-a mai uitat la mine aşa cum te uitai tu. Nu pot să descriu în cuvinte privirea ta, ori cum ne sărutam, însă am simţit că totul a stat în loc. Şi nu ştiu ce vreau, nici tu nu ştii ce vrei, dar oare chiar trebuie să ştim, chiar trebuie să ne certificăm nimicul? Nu ar fi mai simplu să lăsăm lucrurile să curgă de la sine. În fond, noi fugim unul de altul, am văzut asta, dar ceva ne face să ne împiedicăm în Noi. Şi-ţi spun, nu aş vrea nimic, dar pur şi simplu, oricum aş încerca să fug, nu pot să uit cum ne împleteam noi doi, cum totul se mula pe conţinutul conturului nostru, pe faptul că eram Unul. Să fie un accident, să fie mai mult de atât? Nici eu nu ştiu. Însă, ştiu un lucru, de mult nu am mai simţit că totul se împarte la doi. Şi nu cred că este minciună, cred că este…pur şi simplu! Şi asta pentru că prea fugim de noi!

Facebook Comments