George Colang

Teoria răului cel mai mic nu se poate aplica în iubire. Nu te joci cu jumătăţi de măsură…aici. În politică, în sofistică, în dispreţ, o poţi face, dar nu aici, mai ales că vorbim de inimă. Putem să ne minţim, oricum o facem în fiecare zi, dar niciodată nu putem să ne minţim până la cordialul inimii. Când dăm de inimă, mai greu să dăm de voinţă. Şi asta pentru că inima sucombă orice fior de plasticitate raţională. Îşi permite! Inima dansează, pulsează, ne punem în acord cu simţămintele, ne leagă de firea lucrurilor nescrise, nu prescrise, ne poartă dincolo de hârtie şi ideal, trece în spaţiul himerelor, ne îmbată. De aia, inima moare prima, dar şi ultima, iar odată cu ea, noi. În fond, singurul lucru care ne ţine în viaţă, la propriu, este dansul inimii. Asta înseamnă că muzicalitatea, beţia dionisiacă, aşa cum ar fi spus sărmanul Nietzsche, este nucleul fundamental, punctul de fugă al existenţei noastre, mirabilul centru, în limbajul lui Rilke.

Aşa că, vezi tu, nu am cum să te fac muză, doar pentru că vrei asta! Nu pot decide eu cine să-mi fie muză, asta o face inima. Dacă vrei cu adevărat să-mi fii muză, atunci negociază cu inima mea. Însă, mă tem că inima are o raţiune a ei, străină mie, iar eu nu o pot învinge, chiar dacă aş vrea, chiar dacă aşa m-aş pune la umbră, fără prea multe bătăi de cap! Cine sunt eu? Un substitut pentru inimă! Eu nu sunt voinţă, eu sunt dans, muzică! Aşa că dansează cu mine! Negociază fără să o faci, vino, dar fugi, fă-mă să nu decid eu nimic, lasă inima din mine să zâmbească, să danseze cu tine. Altfel, nu suntem la piaţă!