0605_220021

Diferitul! A coborât din munţi şi ţine predică din vârful pixului. Praful se aşterne, căci monstrul nu vorbeşte niciodată pe limba celor din jurul său, mereu se preface, îşi fură un chip uman, încearcă să se facă înţeles, iar când toţi cred că reuşeşte, de fapt se îndepărtează de el.

Monstrul nu are unghii să zgârie, singura sa armă fiind praful. Şi cum deşertul nu mai sperie pe nimeni, nici monstrul nu mai este de speriat, ci atrage, mai ales că supraoamenii de masă ştiu cum să aclame monstruozitatea, să se încalţe cu ea, să o îmbrace în haine umane.

Dar oare monstrul nu are o inimă? Nu tinde şi el să fie uman, să poată să spurce aşa cum o fac supraoamenii de masă? De ce să nu fie şi el cu chip de om, de ce să nu tindă spre idealuri fundamentale? În fond, monstrul nu poate să fie monstru dacă nu-şi culege faima de monstru din turmă! Şi atunci e legat tot timpul de masă! Şi este înţeles, mereu pe jumătate, asta e drama lui…în fond.

Facebook Comments