10670255_824222074264849_5555551154636250433_n

Mereu am spus aşa – dacă iubeşti, totul este acolo, nu ai nevoie de trucuri! Şi atunci, dacă pornim de aici, rezultă că a fura inima cuiva, chiar a cuceri, poate fi o himeră. Însă, există, dacă vreţi, un soi de nuanţă, să furi inima cuiva înseamnă să te foloseşti de tot felul de tertipuri să aduci persoana respectivă pe drumul tău. Să cucereşti, am impresia, înseamnă să faci acelaşi lucru, dar fără să punem problema într-o notă peiorativă, cuceritul nu înseamnă să fentezi, să sari pe geam, e pe faţă, spre deosebire de furt – unde rupi destinul unei persoane doar ca să-ţi satisfaci ego-ul. În plus, furtul inimii nu înseamnă dorinţă naturală, firească, ci vanitate. Mereu e despre tine, nu despre celălalt, de aia furi startul, o iei din loc, pentru că mereu e vorba de tine. Cuceritul presupune în schimb o garanţie. O persoană nu o cucereşti ca să o pui într-un tablou cu victime, ci ca să o păstrezi. E altceva.

Totuşi, cele două perspective sunt în esenţă cooriginare, nu sunt despărţite decât de dragul argumentului, în spaţiul comprehensiunii. Iubirea? Nu are de a face cu furatul de inimi, ori cuceritul, este pură, vine de la sine, se întâmplă, nu se prepară. Deşi, prin întâmplare, poţi să ajungi la proiecte tâmpite, să cucereşti, să spulberi totul, dar primul pas, exact unde este mai important, punctul de fugă, dacă vreţi, nu vine din vanitate şi narcisism, ci din impulsul serendipităţii. Iubirea? Nu este planificare! Pentru că este oarbă! Nu poate fi trasată cu rigla, ci cu nevoia de a nu avea nevoie; pentru că e ideală, ruptă din oceanul înţelepciunii şi al deşertului. În fond, nu orice gândac ajunge la iubire! Şi e mai bine aşa!

Facebook Comments