DSCN9969r

Plictisul, pentru oamenii inteligenţi, funcţionează în două feluri: Distructiv pe plan mundan, pseudo-material, pentru că te îndepărtează de tot ce înseamnă elemente cotidiene, chestiuni aplicate; novator în plan ontologic, pentru că te obligă să fugi de tot ce este precar şi să capeţi noi înţelesuri cu privire la „aruncatul în lume”.

Pentru medie,  plictisul se transformă în posesie, gelozie, obsesie. Dacă individul pe care-l deţin iese din spaţiul cultivat de ei ca fiind de manifestare, e criminal! Ceva nu se leagă şi atunci e nevoie să aducă la uniformizare. Concret, tot ce iese din sfera de banalizare, trebuie liniar pus după gratii.

Plictisul, pentru omul de rând, nu numai că nu e simţit, dar e trăit la „maximă intensitate”, e banalul grotesc al gândacului care se învârte în gol şi are impresia că merge în faţă, e Sisif-ul neînţeles, e şoricelul care aleargă în gol în laborator. Ştiu, dacă nu conştientizează, de ce fug? Pentru că, undeva, conştientizează, dar aleg să fugă, să nu care cumva să cadă pradă angoasei. De aia, toată viaţa sa este de fapt o fugă de tot ce înseamnă deşert, dar o fugă neconştientizată.

Facebook Comments