Ca simbol aş vrea inima ta

Nu ştiu de ce ţinem să ne punem viaţa într-o sacoşă şi să numărăm merindele culese pe parcurs. Simţim, cred, cu timpul…că undeva apasă miza succesului, de ce nu, a statutului. Este ceva specific trecerii timpului. Când eşti copil ai tot timpul din lume să te frămânţi asupra banalităţilor lumii, să fii cu adevărat filosof, să nu te laşi influenţat de rate şi probleme cotidiene. Să ne gândim la câţi copii nu stau să analizeze mecanismul unei clanţe, ori cum zboară păsările. Nu-i apasă nimic, îşi permit să cutreiere existenţial, chiar autentic fiecare părticică a existenţei.

Competiţia? Este o chestiune pe care o descoperă cu trecerea timpului. Însă, la origini, nimeni nu ţine să spurce, ci să se mire, exact cum o făceau grecii în Antichitate. Noi suntem mult prea grăbiţi să mai luăm în serios „micimea” lumii, mult prea ocupaţi să corupem, să înfierăm himere, să ne demonstrăm că suntem scoşi din lumi ideale, că deţinem lumea, că ştim cum stau lucrurile. De aia avem impresia că timpul trece mult mai repede; pentru că nu mai stăm pe loc să ne mirăm în faţa unei uşi, suntem mult prea obosiţi de ritmul care ne spune că le ştim pe toate.

Ce am realizat? Că nu are sens să mă întreb asta! Este mult mai suav să iau viaţa ca atare şi să trăiesc ca un hoinar. Ziua de mâine trebuie să fie mult mai departe decât ziua de astăzi. Prezentul trebuie să fie mult aproape decât departe. Ştiu sună antagonic, dar avem aşa un simţ al fugii de prezent…

Facebook Comments