05venice2010_616r

Ştiu că poate sună tranşant, dar să ajungi la culmile paroxismului, la un soi de înţelepciune, înseamnă să învingi ultima pată instinctuală din tine. Pe acest filon, intelectualul reuşeşte să iubească pur, sincer, ne-posedând, lăsându-se cules de tot ce înseamnă împlinire mentală. Iar proiecţia cu privire la valori înseamnă să poţi să-ţi inhibi cele mai tenebroase instincte, inclusiv cele de conservare.

Asta înseamnă că excepţionalul iese din medie prin excelenţă. La limită, dacă putem spune aşa, se duce în sus, unde atinge culmile existenţei prin iubire, iar în jos, unde îşi poate frânge instinctul de conservare, prin moarte! De aia, mediocrul nu poate să iasă din linie, neputând practic să perceapă „ieşitul”, de orice fel. În acest sens, iubirea pentru mediocrul de rând e posesie, egoism, nu are cum să fie altruism. Cât despre moarte? Nici nu se pune problema! Şi nu că ar fi un subiect tabu, ci pentru că, să ne gândim la gândaci, instinctul de supravieţuire o să găsească mereu modalităţi să-l ţină legat în medie. În schimb, excepţionalul are capacitate deja metafizică de a se frânge pe sine, liniar, în ambele sensuri, iubind altruist, murind ca ultimul cabotin.

Mai simplu spus, mediocrul nu poate să fie excepţional. Asta înseamnă că nu poate să ajungă niciodată sus, la iubire adevărată, niciodată jos, la învingerea instinctului de supravieţuire. Fiind animalic în medie, rămâne în medie, exact cum gândacul de bucătărie găseşte soluţii să scape de capcane. Acolo nu e inteligenţă, e instinct de supravieţuire. Deci, să nu blamăm sinucigaşul, să-i apreciem curajul de a ieşi din medie, fie că e vorba de iubire, fie că e vorba de moarte!

Facebook Comments