Despre omul mizerabil

Toţi angajează specialişti în materie brută, în ciment şi benzină. Ne îmbulzim aşa de mult să  ne scuipam în faţa fălcilor morbide de porc, încât cu greu să mai pot spune că există mai mult decât o flegmă. Omul, acest impostor, mizer prin efracţie, nu suportă adevărul. De fapt, întreaga istorie ne arată că umanitatea s-a învârtit în jurul minciunii. Culmea, toţi ne dorim adevărul, dar niciunul nu-şi doreşte cu adevărat să-l accepte. La nivel discursiv, totul e perfect. În realitate, fugim ca de dracu. Şi nu e vorba numai de adevărul celor din jurul nostru, ci de conştiinţa noastră, cea care nu ne lasă în ruptul capului să vedem dincolo de nasul nostru egotic.

Cel mai criminal este că nu acceptăm să ascultăm vocea conştiinţei. Ne maltratăm fizic, ne vopsim pe faţă, ne sucombăm orice pată de veridicitate ca să întreţinem trucul. De la poze retuşate la devize de viaţă ambalate. Alegem în jurul proiecţiilor prin care fugim de noi şi scuipăm în stânga şi-n dreapta. Toţi sunt nişte impostori, noi sunt omniscienţi, daţi dracu, nimeni nu ne face! Problema e că, de fapt, toţi suntem rupţi în cur. Moartea ne face cu ochiul de fiecare dată când dansăm meschin prin fumul de ţigară. Şi nu numai.

Dacă am înţelege că viaţa este un truc, o butaforie, atunci, culmea, am ajunge să luăm decizii cât de cât oneste, genuine, înrudite cu funestul din noi. Până atunci? Dansăm, mizăm pe faptul că suntem veşnici şi minţim în draci. Ne jucăm cu sufletele celor din jurul nostru şi ne spunem că putem călca, oricând, pe cadavre! Doar se poate! Trăim în mitul supraomului de masă! Trăiască Eco.

Facebook Comments