ashes-and-snow-50

Există o categorie de oameni foarte interesantă, densă chiar, care pune accentul pe faptul că iubirea înseamnă recunoştinţă că eşti iubit. Mai simplu spus, persoanele singure, la care nu se uită nimeni. Acestea, nu că ar fi mai bune, dar dacă prind pe unul, pe una, nu-i mai dau drumul niciodată de frică, nu cumva să recadă în singurătate. Şi atunci monumentalizează nimicul de lângă ele doar ca să pară că iubesc ( şi iubesc!) şi că sunt iubite. De fapt, la asta se rezumă, sunt iubite în sfârşit şi este suficient!

Pe lângă, mai sunt persoanele care ştiu că, oricând, dar oricând, pot avea minim o persoană lângă. Iar sentimentul de a şti că eşti iubit îţi dă o oarecare siguranţă. Asta înseamnă, în termeni deja pragmatici, că ai de unde să alegi, ori cel puţin să ai impresia că alegi. De ce? Păi este simplu! Dacă singuraticul se mulţumeşte cu primul venit, iar vanitosul cu ultimul venit, rezultă oarecum că nu este o mare diferenţă. Primul alege nealegând, iar al doilea alege dintr-o infinitate de alegeri; ceea ce înseamnă că mereu o să rămână un rest. În primul caz, rămâne restul posibilităţilor reale, pentru că se mulţumeşte cu puţin, neputând mai mult, iar în al doilea, la fel, restul posibilităţilor reale, pentru că este obligat să aleagă o persoană, deşi este dorit de mai multe.

Cine câştigă? Nici nu ştiu. Contează? Ideea e că, atâta timp cât iubirea este bolnăvicioasă, nu ai cum să ajungi la genuin, la tot ce înseamnă şansă în iubire. Idealul ar fi ca prima categorie de oameni să reuşească să găsească iubirea în capcana evoluţiei, în plasa în care sunt strânşi, iar a doua, să dea, cumva, prin serendipitate, de omul iubit.

Totuşi, suntem oameni, chiar postmoderni, nu ne permitem să nu punem mâna pe orice. Şi atunci, oricum ar fi, ajungem să credem că iubim. Şi dacă nu avem posibilităţi, tot iubim! Şi dacă avem, iubim! Şi uite aşa, totul este perfect. Însă, ca să înţelegem cu exactitate aporia, ar trebui să facem un mic exerciţiu. Să presupunem că am trăi într-o lume condusă de câini. Şi aşa cum o facem şi acum, ne-am uita pe stradă la oameni care sunt ţinuţi în lesă de câini, fericiţi că sunt legaţi şi că primesc mâncare. Să ne gândim un pic, noi ăştia care iubim cu adevărat animalele – Oare cum ar fi dacă am sta în lesă, luaţi din mediul nostru şi transfiguraţi în spiritul unor valori create din nimic? Ei bine, cam aşa e şi cu iubirea postmodernă. E iubire atâta timp cât există o lesă. Iar lesa poate înseamnă frică de singurătate, anxietate, angoasă, obsesie, orice, mai puţin iubire. Dar nu-i nimic, mereu un căţel o să dea din coadă! Doar ne iubeşte necondiţionat, nu?

Facebook Comments