ashes-and-snow-50

Şi dacă totuşi o fac? Atunci unul o să trebuiască mereu să se adapteze la mersul impus de celălalt. De aia, relaţiile care încep din tinereţe se sudează, tind să dureze o veşnicie; pentru că partenerii au avut timp să se modeleze unul pe altul. În schimb, pentru cei care caută idealul iubirii mereu în alte persoane, sincronismul nu mai poate fi posibil. Şi asta pentru că mereu unul o să aibă impresia că lasă de la el.

Ideal ar fi să nu se pună problema în aceşti termeni, însă oamenii nu pot renunţa la orgoliu. Mai ales în lumea actuală, unde totul este voinţă de putere, unde orice diletant are impresia că este un geniu. Să nu uităm, postmodernitatea ne lasă pe toţi să fim geniali. Între patru pereţi! Iar orgoliul creşte cu fiece clipă. Şi odată cu el, nevoia de a domina, de a corupe.

Noi nu mai ştim să iubim dezinteresat. Controlăm aşa cum o facem cu telefonul. Avem cerinţe şi doleanţe, niciodată costuri! Şi atunci cum să ne mai iubim în noua lume post-modernă? Dacă totul este ego, mai există vreo şansă reală să ne întâlnim la mijloc, să dăm de mărimea justă? Dacă fiecare corupe în felul său, atunci rezultă că niciodată nu o să dăm mâna, nu o să ne convingem pe noi înşine că iubirea este cu mult mai mult decât egoism şi impunere cu forţa a unor convingeri, directive.

Facebook Comments