download

Ştiu că sună tranşant, dar dacă dăm poleială la o parte o să conştientizăm miza şi poate că o să învăţăm ceva. Aşa că, mai bine, să punem răul în faţă, iar de aici să extragem tot ce poate fi mai onest intelectual.

În primul rând, postmodernismul a început în momentul în care a ieşit în piaţă dictonul nietzschean: „Dumnezeu a murit!” Asta ce înseamnă? Că, în scara valorilor, Zeul a fost înlocuit de ultima maimuţă, iar aia este omul. Dacă în Antichitate avem Binele, aveam un Platon care găsea sorgintea lucrurilor mereu dincolo, undeva într-o proiecţie ideală, iar mai departe prin creştinism, Evul Mediu, transpunerea idealului în viaţă de după moarte şi glorificare a Zeului, astăzi avem de a face cu o răsturnare a valorilor, ori „transvaluare” în limbajului lui Nietzsche.

Practic, umanitatea în postmodernism este cu fundul în sus. Acum, dacă ne uităm sus, apare omul. Şi ce poate bestia umană să facă? Să aducă idealul pe Pământ. Evident, aşa cum poate. Nano-ştiinţa îşi propune să facă omul nemuritor, de la celule stem, până la virtualizare. Ştiinţele pozitive, cum ar fi matematica, fizica, schimbă limbajul într-unul tehnic prin care se omoară tot ce înseamnă metaforă, deci posibilitate de a ajunge la trăire fundamentală. Religiile? Deja nu mai reprezintă nimic fundamental, ci o formă de loterie prin care individul de turmă îşi propune să afle numerele la loto. Şi tot aşa. Ce rezultă? Omul schilodit. Mai ales că există aşa de multe mijloace prin care „informaţia” se propagă foarte uşor.

De ce a trebuit să facem acest mic excurs? Ca să înţelegem de ce nu mai putem să iubim, evident. În primul rând, transformarea omului în maşină înseamnă renunţare la tot ce înseamnă cutremur existenţial. Cum spunea Mark Helprin, noi nu mai bem apă, ci în imitarea instrucţiunilor de laborator ne „hidratăm”, nu mai iubim, ci avem „parteneri de viaţă”. Şi mulţi alţii. Dar nu intrăm acum în detalii. Deci, din start, prin limbaj, ne programăm mişcările, iar ştiinţele pozitive reuşesc într-un final să construiască un portret al consumatorului, evident matematic, chipurile cert. Iar corporaţiile? Evident, vin cu produse în acest sens. De exemplu, pentru bărbaţii timizi, au apărut video-chatul şi femeile care se vând la colţ de stradă. Pentru femeile autosuficiente, vibratoare. Şi aici ajungem la miza postmodernităţii.

Dacă în trecut omul era în umbră, acum este peste tot, practic se negociază în continuu statusul său, iar acesta este legat strict de vanitate. Reţelele sociale o arată cel mai bine. Practic, omul post-modern, este vedeta, dar între patru pereţi. Pentru că nimeni nu are răbdare să-i acorde atenţie fiind preocupat cu propria sa atenţie! Şi în acest sens, pe filiera Umberto Eco, ne transformăm în supraoameni de masă, unde toţi suntem perfecţi, dar trăim singuri, rupţi de tot ce înseamnă inimă şi fundament moral, ahtiaţi după produse care trebuie să ţină locul acestor valori. Brutal spus, pentru vite, dacă nu ai un iubit, ai un vibrator, e acolo, e stabil. Ori, mai ales cum este în Japonia, industria păpuşilor gonflabile, unde bărbaţii îşi satisfac nevoile liniştiţi.

Toate aceste anomalii nu mai sunt tabuuri în postmodernitate, ţin de normalitate, sunt chiar încurajate. De ce? Pentru că postmodernitatea înseamnă expunerea excesivă a vanităţii personale şi a egoismului. Şi acum se leagă toate, dragii mei. Dacă eşti egoist, dacă totul este „voinţă de putere”, vezi conceptul, atunci eşti închis, nu mai ai cum, ontologic vorbind, să te deschizi. Omul, care ar trebui să fie îmbrăţişat, devine prin alteritate duşmanul tău, opozantul, cel care îţi poate fura pâinea de la gură, individul mutant care vine de dincolo, barbarul prin excelenţă, în sensul tezei mele.

De ce nu mai iubim? Pentru că suntem autosuficienţi. În sensul cel mai propriu. Oare ce ar fi scris săracul Freud acum? Suntem aşa de mult îndrăgostiţi de tot ce înseamnă propria noastră persoană, încât ne permitem să dăm cu piciorul posibilităţilor genuine de a iubi. De ce? Pentru că noi suntem Zei acum, noi facem jocurile, noi deţinem controlul. Nu care cumva să ne ia ceva prin surprindere, noi suntem fraţii ubicuităţii, ai expresiei ideale. Şi atunci cum să mai iubim dacă totul este doar masturbare? Fizică, intelectuală, economică, psihologică – cum să mai ajungem să ne dorim să ne lăsăm vânaţi când totul este o haită? Nimic nu mai este pur, în acest sens, pentru că totul se află în spaţiul cotropirii, nu al seducţiei. Don Juan este un violator în postmodernitate. Mona Lisa are mustaţă, iar Michael Jackson încalcă principiul non-contradicţiei, fiind în acelaşi timp şi alb şi negru. Asta ne arată că valorile pot fi scuipate cu brio. Iubirea? Să fim serioşi! E la raft!

Facebook Comments