Să parcurgi urmele trecutului, să te uiţi la poze, să rememorezi trăiri ascunse, clipe pe care le-ai ascuns aşa de bine în tine, încât cu greu mai dai de ele. Ştiu, de ce să facem aşa ceva, de ce să ne răscolim printre poze pierdute? Dar, de ce să nu o facem? Oare dacă punem dop este mai onest? Putem să închidem gura inimii doar cu parul? Poate că este mult mai corect faţă de ea să o lăsăm să-şi spună oful, să ne bulverseze, să se joace cu noi!
Dacă ţinem morţiş să ne păcălim, atunci prezentul o să devină o minciună, la fel şi viitorul. Nu înseamnă că trăim în trecut dacă, paradoxal, trăim în trecut, ci pur şi simplu ne proiectăm din chiar hăul durerii noastre. Cum altfel să sortăm iluzia de realitate? Cum altfel să nu ne aruncăm în patul primului venit? De ce să ne astupăm deşertul?
Iubirea nu vine niciodată din proiectul fanteziilor noastre. Mai ales dacă ţinem să o folosim ca pretext de a trece peste o suferinţă. Capacul este o soluţie de moment. Atât! Pe urmă, angoasa îşi face simţită prezenţa, aşa cum ştie ea mai bine, pe nepregătite, chiar când îţi este lumea mai dragă! După care….serendipitatea!