10670255_824222074264849_5555551154636250433_n 

Cred că trebuie să învăţăm că persoanele de lângă noi sunt cu atât mai frumoase cu cât nu se potrivesc descrierii noastre ideale. Cu cât se îndepărtează cu atât ne surprind în toată impostura. Căci noi creăm de fapt portretul iubirii, nu al omului de lângă noi, conturăm scenariul, aşezăm butaforia, o punem într-un pat şi ne culcăm cu ea, dar fără să facem dragoste! (George Colang, Iubidandu-te pe tine iubesc toate femeile ideale din capul meu)

 Articol scris de Byanna Dumitrache

Am auzit de multe multe ori întrebarea asta cu bărbatul ideal şi cum arată acest specimen şi am auzit din gura femeilor inteligente acelaşi răspuns: să fie deştept, să fie înţelegător, iubitor, fidel, să arate bine .  Bine, bine, bine… mă plictisesc şi sunt de mare jenă răspunsurile astea trase la xerox, spuse la întâmplare şi atât. Toate au acelaşi bărbat ideal în cap, inteligent şi înţelegător. Deci, dragii mei, dacă lucraţi la aceste două sau trei aspecte, femeile astea vă consideră ideali, ha, ha…

Pentru mine, bărbatul ideal este… inconştient? Îmi place inconştienţa… Cu ea mi-am clădit atâtea amintiri sănătoase, cu cât eşti mai conştient, cu atât eşti mai bolnav. Mă bucură să ştiu că el este aşa, simţeam cu fiecare secundă că o să trăimbio împreună, iar dacă e să fim conştienţi, o să ne îmbolnăvim şi o să încercăm să ne găsim antidotul în nebunia noastră care fuge de raţiune. Şiii… da, trebuie să fie alcătuit din imperfecţiuni. Nu vreau să îl iubesc numai pentru lucruri bune, vreau ca acele imperfecţiuni să îl facă cel mai perfect şi special bărbat… sau cel puţin aşa să îl văd eu prin lupa mea şi prin filtrul minţii mele. Vreau să deţină toate esenţele alea care să mă scoată din minţi şi să mă arunce în demenţa unui sărut oferit pe culmea unui moment de furie. Ştii momentul ăla când un om îţi gâdilă toţi nervii şi îţi vine să dai cu pumnul în masă, să spui STOP! să te ridici, să trânteşti, să strigi, să ajungi acasă, să te trezeşti că ceva nu e ok, că omul ăla îţi lipseşte mai mult decât credeai şi mai mult decât ar vrea sufletul tău să ducă. Şi… ştii momentul ăla când găseşti pe cineva care reacţioneaza, acţionează şi nu acţionează, fix ca tine? Să îmi vină să strâng din dinţi, să îi smulg orice porţiune de piele şi să urlu, dar oare asta ca să urmeze împăcarea şi liniştea după furtună? În cazul ăsta nu, e clar că nu e vorba de o dulce împăcare pentru că avem în reacţii ceva exploziv.

Mi-am dat seama că atunci când am iubit am găsit mereu un ideal şi apoi alt ideal şi tot aşa. De ce? Pentru că sunt lucruri care la un bărbat îţi plac şi aceleaşi lucruri la altul să nu îţi placă, idealul pentru mine nu există, dar se contruieşte de noi şi apoi se prăbuşeşte prin ceilalţi. Cu toate astea sunt două lucruri pe care le caut şi anume inconştientul şi imperfecţiunea raportată la mine şi la stilul meu de viaţă. Am şi eu cerinţele mele pentru acest presupus străin care tot apare în viața noastră sub numele de ideal, dar cu siguranţă nu mă opresc la inteligent şi înţelegător. Vreau să fie profund şi să ştie să îşi facă ordine în sentimente mereu, să nu îşi lase semne de întrebare niciodată nici pentru el, nici pentru cei din jur. Vreau să fie natural, atât de natural încât să nu văd urme de zâmbet forţat sau gest forţat. Sensibil din punct de vedere emoţional, dogmatic, contradictoriu, să aibă pretenţii solide şi extrem de importante, să aibă intuiţie în ce face şi cum face, să îmi ofere stabilitate, să aibă mereu arme împotriva mea şi a adversarilor, să mă convingă că poate să îmi facă faţă la orice parte pe care urmează să o dezvălui. Să îşi urmeze propriul drum şi să facă asta indiferent peste cine loveşte. Să fie un amestesc între rebel anarhist şi omul radical. Să îmi spună şi să îmi arate că mă iubeşte într-un milion de feluri. Să aibă mult sclipici în zâmbet, farmec în privire, galant în atingeri, răbdător în gesturi. Să aibă glume inteligente. Să fie o enigmă şi să se descopere de tot ce îl face misterios atât de uşor încât să mă ţină lângă el. Să rişte. Fară monotonie. Multe aluzii fără perdea, vorbe directe cu subînţeles erotic, agresiv şi agil în faţa gândurilor mele. Să mă facă să îmi găsesc liniştea şi calmul în braţele lui. Să îmi activeze, fără să îmi dau seama, sentimentul ăla de dor, să mă facă să scot pe gură cuvinte pe care nu ştiu să le spun, parcă ai avea doi ani şi încerci să vorbeşti.

Nu ştiu… cert este că mă leagă ceva de ce am lângă mine, ideal sau nu, fără să vreau, mă potoleşte sau mă aprinde şi mai tare. Şi vreau să fac târgul ăsta cu el pentru că ştiu că am dat de o persoană care nu vrea să mă schimbe şi pentru că el a dat de o persoană care nu vrea să îl schimbe. Ne-am luat unul pe altul sfâşiaţi şi cu acele frici care poate te ţin departe de oameni şi ataşamente, care te fac să gândeşti greşit de teama trecutului şi am putea renunţa la bătălie la primul semn de neîncredere. Imperfecţi, inconştienţi, nebuni, turbaţi, diabolici… şi asta mă face fericită. Mă face să duc un război cu mine, cu el, cu noi. Mă face să caut pacea doar să îmbrățișez fericirea în fiecare zi și mai tare cu fiecare împacare.

Facebook Comments