Când este o femeie frumoasă?

Dar, mai degrabă, se întâlneşte şi se iubeşte. Şi totuşi, noi întâlnim frânturi de perfecţiune în persoanele pe care le întâlnim. Dacă am putea să compunem un schelet, un ansamblu, atunci am ajunge la perfecţiune, dar la una controlată, manipulată, fără un soi de entropie.  Cu toate astea, dăm la o parte persoane din calea noastră, credem că suntem mult prea buni, ori ne dăm prea uşor unor diletanţi într-ale inimii.

Calea de mijloc? Mărimea justă? Săracul Aristotel, nu te duce la genialitate, la exces, ori la limită, la pierzanie şi deşert? Totuşi, căutăm mereu iubirea perfectă în exces, ori în deces, niciodată la mijloc, pentru că ştim că media nu are cum să fie excepţională, media e mediocritate prin excelenţă. Şi atunci să fie iubirea perfectă un balans între senzaţional şi moarte? Să fie o balanţă fugitivă care dă din coate între monumental şi gregar?

Căutăm, tot căutăm, dar avem drumul schiţat, nu acceptăm că uneori perfecţiunea poate lovi cu ce are mai scump, imperfecţiunea ei! Nu putem să acceptăm că în micile vicleşuguri poate se ascund marile ispite, nevoi ireale. Şi oare nu e normal să fie aşa? De când omul ştie ce vrea cu adevărat? De fapt, singurul lucru pe care ar putea omul să-l vrea cu adevărat e să împartă lumea la doi, atât. Dar nu oricum, cu oricine, cu acel cineva! Iar asta schimbă problema.

Femeia perfectă? Poate că este ascunsă în ungherele imperfecţiunilor. Poate că este stângace, nu ştie cum să se poarte, nu are norme, nu are trasee, are lupte de dus, e mult prea abilă, mult prea spontană să fie prinsă într-un text banal, ori gând cuprinzător şi suficient de chinuitor să recunoască excesul de zel, nimicul, mai ales atunci când e vorba de suflet, de nenorocirea ce zvâcneşte în noi! Trestia! Trăiască Pascal!

Facebook Comments