Despre omul mizerabil

Nu cred că există om, mai ales în lumea actuală, să nu creadă despre el că este minunat. Amorul propriu nu-l lasă, îl ţine pur şi simplu legat de oglindă, iar de acolo până la narcisism e doar un pas. Sigur că egocentrismul se află la rădăcină, iar voinţa la creştetul conturului personal. Şi uite aşa, dintr-un ego exacerbat nu pot să iasă decât mici tirani, iar lumea postmodernă cultivă cu migală portretul omului bun la toate.

Pe această logică, orice diletant devine specialist în nimic. Unul care aruncă o pată pe o hârtie, e pictor. Altul care se scarpină în cap, metafizician. Şi tot aşa. Ei bine, în această lume autosuficientă să spui că eşti prost devine în sine o barbarie. Cum să fii prost când toţi sunt deştepţi? Cum să comiţi o asemenea atrocitate? În fond, Socrate nu a fost îngropat de societate pentru că a avut curajul să spună că îndoiala e mai presus de certitudine? Deci, într-o lume certă, tot ce pare incert este demn de a fi condamnat.

Cu toate astea, prefer prostia, decât făţărnicia autosuficienţei epistemice. Mai bine să nu ştim cum stau lucrurile decât să ştim. Mai bine să spunem că nu ştim, dar să rezolvăm problema, decât să spunem că ştim şi de fapt să nu ştim. E mai pragmatic aşa, mai onest, dacă nu întrec limita.

Prostul o să ştie mereu cum stau lucrurile. Niciodată nu o să se înşele, o să fie mai cert ca matematica, o să convingă, o să dea cu pumnul, o să spulbere. Şi asta pentru că nimic nu-i poate sta în cale dacă „ştie cum stau lucrurile”. Aşa că, să nu uităm, hai să nu ştim cum stau lucrurile, poate e mai…onest aşa!

Facebook Comments