Viata pe un peron

Avem telefoane, maşini, aparate de aer condiţionat, avem toate mijloacele necesare să ne eliberăm de povara muncii. Ba mai mult, toate mijloacele moderne de comunicare în masă ne uşurează viaţa. Poftim? Dacă vrei să instalezi un Smart TV ai nevoie de un cod de identificare din manualul de funcţionare, după care ai nevoie de un alt cod de la agenţia de cablu, după care trebuie să faci o mie de setări, iar cu toate astea, când vine ploaia, semnalul cade.

De vorbit, vorbim, însă niciodată faţă în faţă. E mai comod în pat, ce atâta deranj? Falsificăm practic orice pată de umanitate şi construim bariere între noi ca oameni. Cu cât credem că ne apropiem cu atât ajungem să ne îndepărtăm de noi, chiar de noi înşine.

Întreţinem relaţii cu produsele pe care le folosim, îngrijim animale virtuale, copii virtuali, vieţi virtuale. Dansăm pe Internet, iar când suntem puşi în faţa grozăviei naturii, facem poze, nu cumva să nu furăm un crâmpei de natură, să ne scape cumva.

Chestiunea legată de timp este de fapt legată de faptul că nu ştim către ce se ne îndreptăm, atâta opţiuni vândute de postmodernitate, atâtea nimicuri de întreţinut, atâta pâine şi circ! În esenţă, nu există timp pentru că nu vrem să oferim timp, suntem mult prea egoişti, prea egocentrici, iar altruismul ne face cu ochiul doar în vitrina de la colţ de stradă, niciodată din propria noastră ogradă.

Facebook Comments