Slave to love

Sunt foarte multe femei care fug de singurătate şi astfel fug de ele însele. Nu au răbdare să se cunoască, să se stoarcă de mănunchiul de goliciune, ci sar, se aruncă. De câte ori un bărbat nu a crezut că este iubit, iar femeia de lângă fugea de fapt de singurătate? Ştiu persoane care ar face orice, dar orice, să fie strânse în braţe, să se mintă, să aibă, chipurile, un gram de afecţiune. Exact ca pisicile care-şi iau doar ce au nevoie, iar pe urmă îşi văd de drum.

Nu spune nimeni să o dai în însingurare, să dansezi cu blestemul gândurilor, dar nici să te arunci în patul primului venit. Ori să o faci, dar dacă merită. Altfel ajungem să ne îndepărtăm cu totul de idealul iubirii. Nu că nu o facem cu orice ocazie. La orice preţ, iubirea este cumpărată, e la raft.

Dacă ar fi să mă iubească o femeie, atunci aş vrea să o facă pur şi simplu. Să nu mă folosească pentru a astupa un gol. Şi mi-ar plăcea să fie genuin, să nu existe intenţii ascunse, să nu fie nici un soi de cunoaştere, să vină totul de la sine, pe stradă, exact ca în filmele siropoase de doi lei. Este un ideal prea mare? Nu cred!

Dacă o persoană ajunge să te cunoască, în prealabil, atunci are toate mijloacele necesare să-şi ascută armele seducţiei. Dacă o iei prin surprindere şi dai peste ea, atunci poţi spune că a dat de fapt iubirea peste tine. Ăsta e idealul fiecărui romantic de masă, exact ca „Supraomul de masă” al lui Eco! Şi este, culmea, idealul meu!

Facebook Comments