two-birds

Sunt foarte multe relaţii constrânse de factorul economic în România. De fapt, peste tot. Ţin minte că acum mulţi ani, într-o conferinţă, unde iubirea era văzută ca un parteneriat rece, pur economic, mă apuca râsul la gândul că oamenii pot să gândească aşa. Sigur că ideile erau formulate în cărţi de gânditori, lăsate la tocat pentru filosofi, iar acum puse în piaţă, prin diverse medii de socializare, practic scoase la lumină, după ce s-a extras partea pragmatică.

Rămân şi acum la ideea mea. Iubirea nu este un parteneriat, unde femeia aduce bani, calcă, face de mâncare, iar bărbatul bea şi fumează, dar şi munceşte. Dacă iubirea este doar un parteneriat, atunci un bărbat care fumează de 500 de lei pe lună, din 2.500 nu este prea „rentabil”, deci nici relaţia nu este în sine „rentabilă” pentru o femeie care câştigă aproximativ egal, dar şi munceşte pe lângă, curăţenie, mâncare, călcat, apretat, etc.

Şi totuşi, sunt femei care acceptă lângă ele nişte maimuţoi care nu fac decât să se scarpine în cap. Cum sunt nişte maimuţoi care caută nişte femei doar să se scarpine în cap. Ceea ce înseamnă că, undeva, mitul iubirii încă mai dăinuie. Că este tâmp, că este la nivel de vulg, asta e altceva, dar nu este strict rentabil. Aportul părţilor dispare, în fond, când ne raportăm la iubire autentică, nu?

Cu toate astea, a fi „In a Domestic Partnership” sună ca şi cum te-ai duce la magazin să cumperi o pereche de pantofi. E ceva rigid, mai scorţos decât căsătoria, chiar mai tâmp, pentru că reflectă doar partea pragmatică a unei relaţii. Pe de altă parte, dacă există acest concept, atunci monogamia nu ar trebui să fie în floare. Dacă totul este un parteneriat, atunci îţi poţi face un parteneriat, în grup, de ce nu, în funcţie de apetitul sexual, cu mai mulţi parteneri. Or în funcţie de interes. Utilitarist vorbind, a la J. S. Mill aşa, mi-aş face un parteneriat cu una care ştie să calce foarte bine, cu una care se pricepe să „facă patul foarte bine”, cu una care ştie să facă masaj şi tot aşa. O femeie poate gândi fix la fel! În fond, orice contract este limitat, deci de ce să nu ai multe contracte, dacă tot e vorba de un parteneriat? E comerţ de suflete, dragii mei. Vrei pâine, dar îţi trebuie şi apă! Aşa e şi aici, vrei masaj, dar vrei şi curăţenie! Şi tot aşa.

Asta e o „iubire” marxistă aşa, foarte „interesantă”, aplecată doar pe număr şi materie. Şi poate că sunt eu mai idealist, dar am impresia că lumea postmodernă se sugrumă de un ideal al relativităţii mult prea greu de dus. Păi dacă vrei iubire, atunci nu vrei parteneriat rece, nici nu-l priveşti aşa, iei ca atare ce ţi se dă. Dacă vrei parteneriat, păi atunci să fie până la capăt, hedonism total, nu pe jumătate. Altfel? Avem o struţo-cămilă! Ceea ce însemnă post-modernism prin excelenţă! Poate că ar trebui să schimbăm paradigma!

Facebook Comments