Ca simbol aş vrea inima ta

Am ajuns să înţeleg bătrânii, mai ales când e vorba de valoare şi gust estetic. Mereu am fost nihilist, de când mă ştiu. Mereu fugeam de cei de lângă mine, aveam impresia că tot ce este departe are gust, deci valoare. Cu toate astea, am iubit mereu muzica de calitate. Chiar dacă la un moment dat ştiam câteva sute de piese pe de rost, iar nebunia tinereţii trebuia să exulte cumva, m-am apucat de compus muzică, mai ales că avem impresia „că le ştiu pe toate în materie de muzică.” Îngâmfat, nu? Ascultam mereu tot ce nu se asculta, iar când formaţiile ajungeau în piaţă, automat renunţam la ele. La fel şi cu cititul, câte cărţi mari nu am ratat pentru că le citeau toţi? Sunt şi acum multe opere care mi-au scăpat pentru că „lumea” era în acord cu ele.

Nu ştiam, în prostia mea, că fugind, eram de fapt în turmă, nu eram dincolo deloc, ci cât se poate de afundat în „bancul de heringi.” Cu timpul însă am observat că încep să mă întorc la origini. Dacă în copilărie căutam tot ce era mai nou, deşi eram la curent cu tot ce era vechi, acum sunt profund legat de tot ce însemna viaţa mea de atunci. Într-un fel, monumentalizez tinereţea, exuberanţa, faptul că nimic nu conta în esenţă.

Postmodernismul nu poate să existe fără valori, chiar dacă contemporanul se căzneşte să afunde totul în nimic. Avem nevoie de repere, fie că sunt morale, estetice, nu putem să trăim în acord cu naturalismul nebun al instinctului. Şi când te gândeşti că, în facultate, spuneam fix pe dos! Chiar am îmbătrânit!

Facebook Comments