special day 098_r

Prin  sms, WhatsApp, Facebook, ori alte mijloace moderne de „comunicare” în masă. Se mai iubeşte şi la raft, de fiecare dată când încercăm să ne sincronizăm mişcările. Noi nu mai iubim persoana, iubim momentul, sincronizarea de care vorbea Derrida. Măcar de-ar fi una în genul filosofului, mai degrabă e vorba de o iubire planificată în calendar. Iubim când ni se pune, dar la propriu, că trebuie să iubim. Şi căutăm, mai ales că este simplu, cu un singur search, iar iubirea devine factuală.

Omul actual iubeşte orice, mai puţin preţuirea către autenticitate, mai ales că nu are niciodată răbdare să lase lucrurile să vină de la sine, chiar şi atunci când sunt pe nepregătite! Şi uite aşa, iubirea se conturează într-un plan meschin de reconciliere cu voinţa de putere, unde toţi sunt dominaţi de voinţă de putere, vezi Nietzsche!

Cum iubim? Cumpărând produse care să substituie ceea ce simţim. Ne îmbătăm ca să suportăm omul de lângă noi. Ne spunem că iubirea se descoperă cu timpul, că vine, că trebuie să aşteptăm, însă în fapt nu facem decât să adâncim şi mai mult minciuna în care ne sufocăm. Şi nu recunoaştem nici în ruptul capului, mai ales că avem certitudini, ştim cum ar trebui să fie iubirea, cum arată pe carneţelul virtual, însă uităm că simţul bate într-o secundă portretul ideal de pe Facebook.

Tremur, cutremur! Cuvinte ce se sorb deja într-o lume ahtiată de nimic, goală, superficială, profund viciată. Aproape că bălegarul este mai suav decât hoitul în care ne scăldăm idealurile. Mizeria lui Cioran nu întrece în excentricitate sublimul alegerilor pe care le facem, mai ales că sunt aşa bine ordonate, precise, în acord cu năravul de a postula propria inepţie a voinţei.

Suntem deja clasici în postmodernitate. Ne întrecem în glume, dar sughiţăm de fiecare dată când întoarcem capul după fericirea de la colţ de stradă. Pentru că am uitat să ne mai mirăm, ocupaţi fiind cu blestema de corupere a naturii în care ne scăldăm. Posedăm, nu iubim!

Facebook Comments