Despre omul mizerabil

De când cu Ivan Ilici, am învăţat că putem trăi o viaţă întreagă în spaţiul unor contopiri neautentice. De aia, de cele mai multe ori, toţi căutăm o pată de autenticitate. Şi uite aşa, fugim. Culmea, fugim de noi. Unii cred că dacă pun mâna pe nişte produse îşi satisfac menirea, alţii, dacă se lasă cuprinşi de un hedonism morbid, la fel. Sigur că „mărimea justă” a lui Aristotel, în termeni de autenticitate, nu-şi prea are rostul, dar ne poate conduce, poate, spre un drum onest.

Cine nu a simţit că nu s-a ratat în viaţa asta nu a simţit că a trăit. Nu poţi, om fiind, să stai cu rânjetul pe buze, satisfăcut, ca la cinematograf, să-ţi urmăreşti destinul, trebuie să te afli în centrul lui, în focul puştii, să simţi jocul vieţii cum te inundă, cum te scutură. Şi nu e vorba de adrenalină aici, poate de egocentrism. Ca om, nu ai cum să nu te ratezi, să nu te iei prea mult în seama. În fond, totul se reduce la nasul nostru. Orice am încerca să facem, să dregem, totul e cernut prin fibra conştiinţei noastre.

Poate că nu am putea să simţim nimic din tot ce ni se întâmplă, dacă am fi tot timpul drogaţi de iluzia că totul este conform planului. Când vorbim de voinţă, de viaţă, nimic nu este conform planului. Nebunia asta de a cuprinde totul, de a acapara orice pată virgină nu ne ajută, în esenţă, dar ne direcţionează pe termen scurt orice soi de refulare. Totuşi, în termeni ontologici, nu există un răspuns la o întrebare crescută din crepusculul deşertului. Noroc, poate, că suntem ontici!  Şi uite aşa, trebuie să ne salvăm de la proiecte ce par de neînvins.

Facebook Comments