Dragostea iubirii

Toţi ne dorim să avem parte de o iubire ideală, însă avem parte doar de una mundană. Am învăţat noi din cărţi, poveşti, filme, că totul trebuie să aibă un tonus prestabilit cu intenţii suave, nu care cumva să iasă din normele aşa-numitei conduite! Şi în fond ce căutăm? Să ne înscriem viaţa într-un tipar al poveştii, sau să ne luăm la întrecere cu propria noastră derivă? În principiu, nu prea avem cum să ne apropiem de ideal, dar sperăm, căutăm, năzuim în spaţiul egoticului, delirului. Şi dacă am reuşi, atunci am falsifica trăirea, pentru că am avea toate normele atinse, adică iubirea aşa cum o dorim, cum o închipuim, dar, culmea, aşa cum nu este, pentru că nu există trăire plantată. Şi atunci, ne trezim în spaţiul agoniei, sperăm să nu sperăm, căutăm şi totuşi nu căutăm, ne ducem după toate şi după nimic.

Nu există iubire ideală pe Pământ; există rămăşite ce pot întrece orice ideal. Există un ceva ce poate trece dincolo de orice poveste, pentru că nu este prescris, nu se înscrie în tipare, nu are culoare, gust, noimă. Şi în nici un caz nu este presărat cu produse, cu vin şi petale de trandafir, exact ca într-un film siropos, tâmp. Asta nu înseamnă că nu poate fi, dar nu e scop în sine.

 Iubirea poate fi orice pe Pământ. Şi de cele mai multe ori chiar este. Este prietenie, este duşmănie. O găseşti oriunde, fugi de ea, faci un ocol, iar pe urmă ajungi iarăşi la ea tocmai ca să fugi de ea. Nu înseamnă că este aproape, la îndemână, nici departe. De multe ori, poate, trebuie să o iei pe ocolite ca să înţelegi că nimic nu poate fi înţeles, ci trăit, adus în veriga năucirilor sufleteşti.

Fugim de cei de lângă noi şi iarăşi ajungem la ei. Ne îndepărtăm de depărtate şi ajungem aproape de minciuna de lângă noi. Şi tot aşa, până sucombăm toate variantele, până ştergem tot ceea ce poate fi şters. Mai puţin inima.

Facebook Comments