Un lucru care m-a fascinat dintotdeauna a fost ideea de a legaliza iubirea. Adică, trecerea tremurului, a simţirii în spaţiul contractului fiscal. Cuplul fiind – prin excelenţă – proiectul obligaţiilor şi drepturilor. Însă, căsătoria pleacă de la ideea că există monogamie. Ethan Hawke, de exemplu, spunea recentă: „Specia noastră nu este monogamă.” Nu că ar fi un specialist de nu ştiu ce rang, dar un actor, mai ales de calibrul lui, nu se joacă, are acces la „material”, ştie ce zice. În fond, o mai spun şi alţii, tot felul de specialişti, însă la nivel de turme prinde când se aude din gura unei vedete.

În contrast, există nu ştiu ce specie de şoricei, parcă prairie voles, care sunt monogami. Parcă şi nişte lilieci. Şi atunci, stăm şi ne întrebăm cu adevărat – dacă există specii de mamifere monogame, noi de ce nu am fi? Şi dacă suntem, de ce avem nevoie de un contract? În esenţă, contractul nu-ţi garantează iubirea, nu o legalizează, nu o pune sub incidenţa procesului real de conştiinţă, dar mai ales juridic. Şi totuşi o facem! Ne ascundem sub ideea de a semna cu pixul în numele unui ideal ce tinde subit spre moarte – iubirea. Mai ales în contemporan, mai ales în zilele noastre sorbite de promiscuitate.

Răspunsul nu poate fi aruncat în piaţă aşa de uşor. Nu poate băga nimeni mâna în foc pentru monogamia omului. În fond, problema nu se pune în termeni de confirmare, sau infirmare, ci de respect şi credinţă. Dacă plecăm de la premisa că există iubire reală, atunci contractul dintre două persoane devine o glumă bună. Pentru că în el se găsesc stipulate lucruri hilare – dacă trecem prin filtrul unui cuplu care chiar se iubeşte. Dacă nu, atunci spunem şi noi, cum o spune şi Kant, „căsătoria este o modalitate prin care părţile îşi folosesc organele sexuale.” Cam simplist, nu? Şi totuşi, este contractualist.

Citeste articolul mai departe.

Facebook Comments