Îmi plac deciziile româneşti, chiar şi atunci când sunt amânate. Şi asta pentru că orice amânare este, în esenţă, o amintire a faptului că noi nu suntem în stare de nimic. Nu că m-ar fi excitat adoptarea noului Cod Rutier. De ce? Pentru că nu reprezenta din punct de vedere moral un reper.

Cum poţi să iei decizii doar în funcţie de buzunar? Ce se întâmplă cu oamenii care mor? Totul se rezumă doar la un calcul utilitarist? Pe acest principiu, bei trei beri, îţi aştepţi cel mai de temut duşman şi dai cu maşina peste el. Iei acolo un an jumătate cu suspendare. Ce logică e asta? Şi de când litera legii a fost spălată cu număratul banilor?

Dacă ar fi după mine, orice cod – din lumea asta – ar trebuie să fie cât mai sever. Nu numai că o persoană care încalcă regulile trebuie să plătească cu vârf şi îndesat, dar trebuie să şi putrezească în închisoare. Argumentele de genul – „Românii nu-şi permit să plătească amenzile” sunt cele mai penibile. Păi ce rezultă de aici? Că dacă nu-şi permit, evident trebuie să fie cât mai mici. Cu alte cuvinte, liber la crimă!

Şoferul nu este o specie aparte. El nu vine din stele şi trebuie protejat în plus. Şoferul, înainte de toate, este om. Iar oamenii, chiar şi ăia de nu merg cu maşina, au drepturi. Ca să vezi! Nu-i obligă nimeni pe „şoferi” să fie „şoferi”. Pot fi, fără prea multe greutăţi, pietoni. Culmea, oricum ar fi, tot oameni ar fi. „Deci, aşadar şi prin urmare”, „şoferii” când au dat de carnet şi-au asumat nişte obligaţii, nu numai drepturi. Iar aceste obligaţii, nu ştiu cum să spun, implică şi faptul de a nu ucide, fie că e intenţionat, ori neintenţionat. Evident, un pieton are mai puţine „şanse” să ucidă pe cineva pe stradă. Poate doar dacă are o zi mai proastă. Dar să trecem peste. Deci, „şoferul” se află în postura individului care vrea, dar nu-şi asumă nimic. Mai ales şoferul român.

Însă, ca să fie mai simplu de înţeles, o să fac un exerciţiu: Să presupunem că pe stradă, în spaţiul comun, public, merge un individ care jonglează cu săbii. Asta îi place lui să facă. Şi să presupunem că el consideră că este un bun mânuitor. Că aşa vrea el! Asta până într-o zi, când o sabie se înfige în gâtul unui individ de pe stradă. Evident, „cuţitarul” nostru spune că nu a vrut să se întâmple aşa ceva. Deci, în termenii noştri, îşi asumă doar prilejul de a jongla şi de a fi apreciat pe stradă, deci de a culege faimă, de a avea beneficii, dar în aceeaşi măsură neagă posibilităţile incriminatoare, reducându-le din joben, făcând din tot ceea ce este în jurul lui doar un imens balon de drepturi; cu alte cuvinte, refuzând ideea de a avea costuri, trăind în lumea profitului personal, a beneficiilor.

Aşa e şi şoferul nostru. Se foloseşte de maşină, are beneficii de pe urma ei, dar când mai calcă un individ, imediat soarta e de vină, eventual bietul om că s-a aruncat sub roată. Practic, la fel ca jonglerul nostru, şoferul culege doar beneficiile minimalizând costurile. Nimeni nu-l poate obliga să renunţe la maşină, ar fi împotriva drepturilor fundamentale ale omului, pardon, şoferului, nu? Deci, cum o dai, şoferul are imunitate. Şi orice ai zice, este îndreptăţit să aibă mereu dreptate!

Citeste mai departe.

Facebook Comments