Despre OMUL din spatele filosofului. Interviu cu George Colang.
– Să vorbim un pic despre tine ca om, ca bărbat! Am căutat pe net și nu am găsit nimic despre tine, decât locul unde te-ai născut și cam atât …
– Nu ai găsit nimic despre mine, pentru că țin foarte mult la viața mea particulară. FaceBook este doar o modalitate prin care îmi promovez articolele, pentru mine FB este o mică părticică din ce fac eu profesional. Și încerc să nu amestec lucrurile astea, viața particulară cu viața, hai să-i zicem de haită. În comunism toți se plângeau că le este călcată în picioare intimitatea. De fapt, asta a fost marea bătălie în comunism, nu aveau dreptul la o viață particulară. Acum, toți își dau în vileag intimitatea.
– Da, o afișează excesiv.
– Adică, nu se mai simte nimeni călcat în picioare acum. E şi normal, dacă tot îşi arată fundul pe FaceBook, de ce să se plângă, nu? Acum totul este o scenă. Și așa ajungem la Shakespeare – “All the world’s a stage“, nu? Despre viața mea profesională, care este simplă: am publicat Barbarul, probabil că o să mai public și alte cărți, sunt la doctorat, am și predat o vreme Etică în Afaceri, Planificare media şi Publicitate. Cam astea ar fi lucrurile care sunt de spus în acest moment.
– De ce ai venit în București? Întreb asta pe toată lumea care vine din provincie, pentru că eu, dacă aș putea să mă mut, m-aș muta mâine … Îți place orașul acesta?
– Sunt din Giurgiu, un oraș care din punct de vedere economic nu arată tocmai bine, și sunt conștient că un oraș fără viață universitară nu poate fi numit oraș. Iubesc oraşul meu natal, dar am ales acest drum. Asta nu înseamnă că uit de unde am plecat.
– Dar era Timișoara … hai și Iașul …!
– Da, dar mie îmi place Bucureștiul! M-am obișnuit, mă consider într-un fel bucureștean, cred că stau aici de 8-9 ani. Este și convenabil că pot să dau din când în când o fugă pe acasă, o fac destul de rar tocmai pentru că este aproape, și știi, o las mereu pe data viitoare. Da, îmi place Bucureștiul, nu cred că aș putea să mă duc în România în alt oraș. Pe mine un oraș mare nu mă sufocă. Desigur, sunt momente când simt că mă apasă, dar dacă ar fi mai mic m-aș plictisi, mintea mea are nevoie să fie antrenată mereu. Nu poți să-ți culegi idei numai din cărți, asta este o aberație. Cunosc persoane care au citit zeci de cărți și nu sunt în stare să scoată ceva al lor, să gândească. Ai nevoie să interacționezi cu oameni, să vezi oameni, să întâlnești situații.
– Deci nu te deprimă blocurile gri …
– Atâta timp cât există Centrul Vechi, nu!
– Ce face un filozof în afară de a citi? Avem imaginea asta despre filozofi că ei stau tot timpul cu nasul în cărți. Presupun că citești foarte mult.
– Nu, nu citesc așa mult acum. Am citit foarte mult în timpul facultății. Într-adevăr sunt obligat acum de teza asta de doctorat să citesc anumite lucruri și cel mai urât este când trebuie să citești lucruri pe care nu vrei să le citești. În general, pierd vremea foarte mult la film.
Despre epoca în care ne-am născut și societatea contemporană
“Umanizăm tehnica și robotizăm omul”- George Colang
– Eu am senzația că nu m-am născut când trebuie. Tu ai vreodată senzația asta, că nu te-ai născut în epoca potrivită?
– Ceea ce lipsește cu desăvârșire acum este de fapt interacțiunea reală, noi nu mai știm să interacționăm. De exemplu, nu mai vezi tu un individ acum care se duce la o tipă pe stradă și pur și simplu încearcă să intre în conversație cu ea, cum erau pe vremuri tot felul de povești din acestea interesante. Acum totul se desfășoară trist pe Twitter și pe FB. Și când se întâmplă să interacționăm, o facem planificat. Mie când îmi spune cineva, vezi că o să-ți spun un banc, eu mă prefac că râd pentru că nu mai am cum să râd dacă mă anunță dinainte că trebuie să râd.
– Automat se așteaptă de la tine o reacție veselă.
– Da, eu cred în chestii „destinale” care se întâmplă pur și simplu. În lucruri întâmplătoare. În serendipitate. Până la urmă lucrurile întâmplătoare sunt în esență viață. Nu mai avem cum să simțim cu adevărat pentru că nici măcar nu ne mai atingem. Stăm în fața calculatoarelor, vorbim la telefon, facem sex virtual, totul este virtual și de fapt omul postmodern spre asta tinde. Asta este și critica mea asupra tehnicii, că tot ceea ce ține de tremur, de carne de sânge, toată latura noastră animalică încet încet o să fie învinsă de această tehnică ce ne acaparează. Eu nu spun că este diabolică, există și acest discurs. Tehnica este bună atâta timp cât este utilă, dar când o venerezi deja nu-i mai vezi utilitatea. Un telefon când îl venerezi, când stai 5 zile să-l cumperi în genunchi … deja vorbim de cu totul altceva! Foarte multe produse sunt artificial construite și întreținute. Să luăm un exemplu banal, din publicitate. Când deschizi televizorul îi vezi pe ăia mereu în reclamele la șampon – vei scăpa de mătreață. Păi dacă scapi de mătreață, de ce nu s-a terminat cu problema asta a mătreței, de tot apare? Ceva înseamnă că nu se leagă. Se pare că avem aceleași probleme, de fiecare produsul vine și îți apare colorat, cu extra-nu-știu-ce, mereu este revoluționar, miraculos, băi dar al naibii nu învinge mătreața!
– Eu cred că special produsul respectiv nu face ce trebuie …
– Exact! Păi dacă ar fi să facă îți dai seama că nu ar mai exista produsul ca atare. Acesta este de fapt paradoxul pe care se construiesc discursurile umane cu referire la tehnică. Nu mai avem de a face acum cu televizoare, ci cu Smart TV, nu mai avem telefoane ci smart-phone,deci tu acum cu telefonul ai o relație de prietenie, el este inteligent, ba chiar este mai inteligent decât tine. Și atunci cum să mai poți tu să întreții o relație cu un om când poți să întreții o relație cu televizorul care este inteligent. De fapt, umanizăm tehnica și robotizăm omul. Și ca să ne întoarcem la întrebarea de la care am plecat, lumea de acum 100 de ani era până la urmă o fază incipientă a ceea ce este acum.
Citeşte mai departe acest interviu.