Recunosc, îmi plac revoltele sociale. Mă atrag iremediabil. Mă fac să simt că trăiesc. Ceea ce poate fi destul de laconic, aşa pe scurt. Însă, ideea de a ieşi în stradă şi a lupta pentru drepturile tale, mă atrage subit. Pur şi simplu! De ce? Pentru că, în primă instanţă, orice revoltă socială face un apel la demnitatea umană. Că este vorba de Roşia Montană, de lupta împotriva câinilor, de salarii scăzute, toate au ca rol punerea în scenă a demnităţii umane. Deşi fiecare revoltă luată în parte exprimă cu totul altceva, într-un final tot sub egida demnităţii se ajunge. E ca în „Utopia” lui Morus, toţi se roagă la zei diferiţi, dar sub auspiciul unui suprem Zeu, Mitra, dacă nu mă înşel. Să păstrăm de aici doar ideea că există ceva întregitor.

Cu toate acestea, au apărut, zilele acestea, indivizii care puneau problema autorizaţiei. Inclusiv protestatarii, parcă erau întâi preocupaţi să obţină „autorizaţia”, era un fel de scop în sine, iar pe urmă să protesteze. Pentru mine, oricât de „administrativ” aş încerca să privesc, este o contradicţie în termeni, dar mai ales în atitudine. Păi, pe acest principiu, ce revoltă mai e aia care are nevoie de autorizaţie? Îmi aduc aminte de liceu, când ni se băgau pe gât „opţionale obligatorii” ca să-şi facă norma unu şi altul. Cam aşa e şi aici.

Pentru drepturi fundamentale nu ai nevoie de autorizaţie. Nu trebuie să apară o entitate supremă ca să-ţi spună când să dai din mâini, când să taci, eventual să te dreseze un pic. Când vorbim de voinţă în spiritul umanităţii există doar un singur lucru – actul. Punerea în scenă, nu în potenţă. Pur şi simplu o faci, dincolo de riscuri „administrative”, dincolo de ceea ce presupune sistemul în întregul său. Nu de alta, dar nici sistemul, la rândul lui, nu funcţionează fără un apel la entropie. Aşa merg lucrurile. Când sus, când jos. Nu există decât iluzia unei linii medii care, culmea, este dată tocmai de războiul dintre extreme. Deci, este o chestiune de curăţire socială, de ce nu administrativă, ca jocul dintre extreme să fie lăsat în voie. Altfel nu am ajunge la medie.

 Citeşte mai departe.

Facebook Comments