Nu ştiu cum facem, dar căutăm cu disperare să ne argumentăm şiretlicurile. Nu din evidenţă juridică, ci din faptul că avem pretenţia că totul se învârte în jurul nostru. Pe principiul acesta, dacă ar fi să-l ducem până la capăt, înţelegem şi felul în care ne raportăm la reguli şi norme. Astfel, normele capătă sens doar dacă se aplică în spaţiul intereselor noastre. Cum îşi schimbă direcţia şi se întorc împotriva noastră, cum devin inutile şi demne de neluat în seamă. Dintr-o dată, parcă, normele sunt relative şi nu mai au sens. Dar ce facem când justiţia ne aplaudă reuşitele, atunci nu mai este totul relativ? Numai e nimic subiectiv?

Relativismul moral nu înseamnă că „nu există defel fenomene morale, ci doar o interpretare adusă asupra faptelor”, cum spunea Nietzsche. Relativismul, din contră, îţi arată că există perspective morale, nu doar una. Şi ăsta e şi prilejul postmodernismului de a se da în vileag. Şi totul poate fi probat foarte simplu. Când eşti lezat de o regulă, de obicei o ataci cu o altă regulă. Asta nu înseamnă că nu există un spaţiu moral. Să nu mai vorbim de cel juridic. Vii în întimpinarea unei norme morale cu o alta. Şi astfel îţi susţii cauza. La fel şi la proces, aduci ca argumente tot felul de norme morale. Toate au ca rol posibilitatea de a te pune într-o lumină obiectivă. De unde rezultă că bătălia dintre norme strict subiective formează un spaţiu juridic obiectiv.

Citeste mai departe.

Facebook Comments