Nu aş putea să renunţ la tine, la noi. Pentru că tu eşti eu. Pentru că noi ne-am construit unul pe altul. Am pus cărămizi la propria noastră prăpastie. Şi acum am ajuns să ne minunăm unul de altul, să ne descoperim în lumi separate, bizare. Fiecare rupt de „noi”, de ceea ce ne lega. Dar dacă ne lega tocmai ceea ce ne rupea? Dacă totul ţine de o logică meschină prin care falsificăm însăşi trăirea autentică? Dacă tot ceea ce ne face să fugim unul de altul este de fapt ceea ce ne pune laolaltă? Ca un lucru meschin, ca un şarpe nihilist prin care timpul se dilată, conturul chinului nostru se lasă purtat de tot ceea ce este mai puţin frapant. Acum, după ce furcile caudine şi-au spus cuvântul, totul s-a aplatizat. Nimic nu ne mai face cu ochiul. Nimic nu ne mai seduce. Nici timpul nu mai lucrează pentru noi, ci împotriva noastră. Nici amintirile parcă nu mai au nuanţă. Iar iubirea? Unde e? Unde e dacă foc nu mai e? Dacă totul este cert acum, dacă a devenit certă! Nu am şters-o tocmai pentru că am luat-o cu japca? Nu a fugit de noi tocmai pentru că ne-am permis să o pătăm, să o banalizăm, să o aruncăm în „mundaneitate”?

Poza de aici.

Facebook Comments