Nu ştiu cum se face, dar unele produse sunt veşnic noi. De când mă ştiu aud “încearcă noul…”. Oare nu ne-am săturat să tot fim minţiţi în politică, în media, în tot? De fapt, ce mă chinui eu aici, evident că nu ne-am săturat. Altfel nu ar fi Mitul Peşterii atât de actual! Nu ar mai ţine nimic legat de sofistică! Şi din câte văd, nu numai că nu a apus hegemonia retoricii, dar a ajuns la un stadiu mult prea sofisticat, cu mult peste cât putem duce noi, turma, ăştia de jos, din vulg, din crepusculul lovit de sărăcie.

Cât de frumos poate fi titlul lui Peter Sloterdijk, Dispreţuirea maselor, cât de punctual şi franc poate fi în faţa istoriei. Aşa e. Trăim, de când ne ştim, în oracolul Aristocratului, de la Marchizul de Sade citire. Trăim în scenariul „clasei de lux” a lui Thorstein Veblen. Trăim în lumea valorilor perimate în gusturi de masă. Trăim în iluzia Supraomului de masă, în lumea lui Umberto Eco. Şi cu toate astea, nimic nu învăţăm, nimic nu ne scoate din Peşteră. Parcă ne încăpăţânăm să rămânem în peşteră, să nu culegem nimic. Nu numai că nu ţinem să ajungem la esenţă, dar am impresia că ne dorim cu orice preţ să o ascundem sub preş, să promovăm o lume de carton.

Poză de aici.

Facebook Comments