Problema cu viaţa este că nu avem nici o idee despre ea; despre cum ar trebui, sau ce ar trebui să facem cu ea. Supremul blestem! Şi de aia ne plângem în dreapta, în stânga. Fie că alegem să ne lăsăm cufundaţi în hedonism, sau să cădem în plasa habotniciei, nu avem nici cea mai vagă idee despre rolul nostru pe Pământ. Nu că ar exista vreunul, dar simţim apăsarea de fiecare dată când respirăm, când încercăm să ne minţim că ştim ce este bine, ce este rău, când luăm decizii, sau când stăm pe loc. De aici răsar crimele, marile valori, politica, filosofia.

Însă, un lucru mai important decât cele de mai sus  – sinuciderea. Nu este nimic mai apăsător şi mai arătător decât să-ţi iei viaţa. Dacă omul nu şi-ar lua viaţa, atunci întreg raţionamentul cu privire la nenorocirea vieţii ar pica. Chiar dacă omul dă naştere la valori, chiar dacă comite atrocităţi, nu este suficient pentru o analiză obiectivă. Se pot găsi destule argumente stupide. De obicei stau toate ca principii în „manualele” despre viaţă. Dar când omul îşi leagă soarta de gât şi se spânzură cu ea, cu siguranţă intervine certitudinea care ne arată că viaţa este cu mult peste cât putem duce. Atenţie, aşa „se vede” inconştient. Căci viaţa nu este decât clipa de dinaintea morţii, atunci o vezi cel mai limpede; din păcate prea târziu.  Dar dacă cumva am reuşi să pulverizăm stratul sinuos al aparenţei, să intrăm în fenomen, atunci am putea cu siguranţă să ne dăm seama că viaţa nu are nici un rost. Şi tocmai pentru că nu are, nu are rost să ne-o luăm. Noi ne ucidem pentru că viaţa are rost, nu pentru că nu are. Pentru că anumite puncte nodale din existenţa noastră vin peste noi. Pentru că gestionăm situaţiile împotriva noastră. În schimb, dacă am ajunge la concluzia că viaţa nu are nici un rost, am conştientiza totodată că nu avem nimic de pierdut. Am simţi că nu mai vine nimic peste noi, că valorile şi credinţele uzuale sunt doar scheme prin care ne maltratăm egoismul. Sau, mai bine zis, instinctul de supravieţuire.

Poza de aici.

Facebook Comments