Suntem tentaţi să folosim cuvinte mari în viaţa de zi cu zi. Sunt aşa de mari încât ne scapă. Asta e problema. Limbajul metaforic ne scoate din belele, nu ne pune beţe în roate, iar atunci când ne este lumea mai dragă se întoarce fix împotriva noastră. Cam aşa e construit artefactul existenţei noastre. Nu suntem pregătiţi parcă să dăm piept cu temerile noastre. Nu cred că am fost niciodată, iar acum parcă totul este construit împotriva acestui construct. Cu fiecare abur, cu fiecare gând mai punem câte o piatră în calea esenţei. Ne dăm după garduri, fentăm moartea, dansăm cu ea, înjurăm porozitatea esenţei, ne scoatem ochii, iar apoi ne întoarcem la vechiul şi unicul mod de a ne minţi în viaţă – iluzia. Este aşa de bună, de dulce, aşa de aproape, aşa de departe, mai ales când este cazul să fie. Frumuseţea noastră stă încuibată în nenorocirea noastră, în faptul că nu avem scăpare, că ne alimentăm marşul zilnic dând importanţă unor lucruri obscure, falsificând astfel oglinda care ne pune faţă-n faţă cu temerile noastre.  Şi nu e greu. Nu trebuie să-ţi dai doctoratul în minciună şi pudoare; este suficient să începi o viaţă, să-ţi petreci „nenorocirea”, să te laşi aruncat în propria ta baltă de întâmplare. Atât şi nimic mai mult.

 Poză furată de aici. 

Facebook Comments