Când eram mai mic îmi doream să fiu tot timpul împotriva sistemului. Şi cum putea un puştan să-şi pună în scenă „libertinajul” dacă nu în spaţiul şcolii? De fapt, problema era cu autoritatea profesorului.  Dar, în esenţă, cred, problema era cu autoritatea – Nu înţelegeam cum poate unul să fie liber, iar altul să fie constrâns. Mai târziu, am „evoluat”, şi am pus problema în alţi termeni, poate în alte haine. Şi uite aşa, am ajuns să mă întreb – ce este imunitatea? Adică, pentru mine era foarte clar – Cine decide cu privire la instanţă? De ce unii pot, iar alţii nu pot? Apoi, prin facultate, am cultivat acelaşi gând nihilist, dar parcă începeam să-mi dau seama că este mai mult decât atât. Dincolo de putere, ori de „voinţă de putere”, cum ar spune Nietzsche, rămâne un spaţiu natural; nu vreau să-l numesc sacru, poate şi pentru că mă feresc de conotaţiile religioase, dar are ceva din sacralitate, din sfinţenie. Sunt lucruri, în viaţă, cu care nu ne jucăm. De exemplu, nu ne jucăm cu viaţa oamenilor. Nu minţim cu sânge rece. Nu comitem crime la tot pasul. Sigur, nihilistul din mine ar spune că toate astea nu contează, că oricum ele se petrec! Aşa e. Dar nu vorbim de o „normalitate” a crimei. Nu slăvim Holocaustul, nu ne închinăm la tirani, chiar dacă suntem obligaţi de cele mai multe ori să o facem. Şi uite aşa, ajungem la principii, ajungem la o întrebare banală – de ce unul are dreptul să iasă în afara legii? Sau mai simplu spus, de ce ar exista imunitate? Dacă toţi simţim nenorocirea, dacă toţi o înţelegem tacit, de ce trebuie să ne predăm unor calcule utilitariste prin care sacrificăm bunul simţ al moralei?

Poză furată de aici.

Facebook Comments