Toată viaţă ne luptăm cu noi înşine, de la dorinţe deşarte, la iubiri neîmpărtăşite. Toate astea, şi nu numai, sunt năzuinţe ce vin adesea spre noi. Este foarte frumos că nu ne mulţumim cu nimic, dar totuşi parcă întrecem cumva o limită a bunului simţ. Există aşa ceva? Normal că nu, doar noi avem puterea să decidem. Aud, adesea, din gura infractorilor – Nimeni nu este mai presus de lege. Aşa e, nimeni nu este, poate doar omul. Aceste idealuri foarte interesante sunt o proiecţie spontană a voinţei noastre de a încerca să nu ne furăm startul. Nu le-am creat din dragoste de înţelepciune, ori poate din iubire de aproape, nu, le-am dat sens tocmai ca să nu pierdem. De unde şi paradoxul! Dacă noi ne-am fixat terenul de joacă, atunci tot noi ar trebui să suportăm şi consecinţele. Dar aţi văzut vreun om care să înţeleagă că există şi costuri pe lângă beneficii? Eu, unul, nu am văzut. Poate aşa…la nivel discursiv, însă în plan real nimeni nu vrea să stea la coadă, toţi vor să fie primii. De aceea, avem şi vieţi ideale pe Facebook. Acum, în noua răsturnare socială, individul de rând trebuie să se depăşească, să fie vedetă, să arate mai mult decât poate duce. Suntem obligaţi astfel să ne minţim pe noi, pe ceilalţi, altfel pierdem startul, sau rămânem la coadă. În goana aceasta crescândă de popularitate, omul este obligat să nu mai stea pe loc. Şi uite aşa avem parte de o complementaritate inutilă. Fugim de noi, ca să ajungem la noi. Şi cu toate astea…ne punem piedici. Viaţa ideală de pe Facebook nu-ţi arată că nu ai bani în buzunar, sau că ai luat în greutate, nici că suferi, ori poate că ai sufletul corupt, nici vorbă, viaţa de pe Facebook este idealul coborât pe Pământ. Pe Facebook nu încercăm decât să arătăm cum am vrea să arătăm. Altfel, nici nu ar putea să fie posibil, să aibă succes un asemenea truc social. Dacă toţi ne-am posta efervescenţa, ridicolul, chiar dacă o facem, atunci cu siguranţă ar da faliment toate siturile de socializare. Dar nu, nu se întâmpla asta…Avem nevoie în această lume postmodernă să arătăm că masele deţin controlul, că nu mai există tirani, ci mii şi mii de alegători, furioşi, siguri pe ei, iar în aceeaşi măsură cu statut de vedetă. Epoca plăsmuitorului a pierit, acum avem turme bogate în înţelepciune, avide să cumpere produse, să se întreacă în tot felul de achiziţii vestimentare, să domine piaţa, chiar să o dea peste cap dacă se poate. Acest haos „cultural”, programat cu migală de cei care stau în umbră, căci nu există turmă fără stăpân, ne va duce încet în încet la încetarea oricărei comunicări cu interiorul „curat” din noi. Dacă toţi deţinem controlul, atunci niciunul nu deţine controlul.

Facebook Comments