Cu timpul devenim mai pretenţioşi …cred. Nu mai suntem dispuşi să ne dăm aşa uşor. Chiar dacă suntem plini de defecte, chiar dacă nu mai suntem sinceri în trăire, nu mai acceptăm aşa uşor să fim „călcaţi în picioare”. În adolescenţă totul este curat, pur, paradoxal, mincinos, pentru că atunci eşti dispus să înveţi, să cunoşti tainele, să-ţi începi periplul sexual şi să te avânţi în zâmbetul curiozităţii. Este un amestec ferm de prostie şi nesiguranţă, iar frumuseţea se zbate tocmai de aici. Cu timpul, sufletul se bătătoreşte, îşi face un loc al lui, devine străin până la urmă şi de noi. Aşa de străin că ne rupe practic în mii de bucăţi. Amestecaţi în întrebări fără de răspuns, în căutare de certitudini…şi totuşi goi ca nişte copii în faţa prăpastiei. Cu timpul…viaţa nu mai are ce să-ţi mai ofere, iar ei, ele nu mai sunt aşa de graţioşi, nu mai au cu ce să te surprindă, să te îmbete, iar firescul devine acum doar o cale spre acalmie. Te saturi de joacă, de spiritul tău înalt, adopţi sarcina de serviciu, intri în tipare, schimbi dileme, iar apoi le calci pe toate în picioare. Eşti stăpân pe propria ta mediocritate, te responsabilizează, îţi dă aripi să dansezi în propria-ţi vacuitate. Cu toate astea, îţi permiţi, din experienţă, să te dezici de toate şi de nimic şi astfel să nu te mai îmbeţi cu apă rece.

Poză de aici.

Facebook Comments