Nu cred că este nimic mai frumos decât să simţi că existenţa nu are nimic pregătit pentru tine. Nu cred că este cu mult mai incitant, dacă afli că nu ai nici un sens, poate că aşa nu te mai arunci uşor în gol. În plus, nu cred că frumosul poate să zvâcnească dacă nu se lasă împăturit de minciună. Absurdul nu e frumos, dar e sublim, pentru că te întrece cu totul, că vine peste tine, chiar şi atunci când nu ai de gând să-l îmbrăţişezi. Absurdul îţi arată într-o clipă cât pentru o existenţă. Într-o zvâcnire fugitivă ai prins esenţa, ai luat-o de coadă, ai intrat în adânc şi te-ai surprins cu neobrăzare lucid. Să fie lumina prea puternică? Să fie clipa anodină de luciditate mai mult decât îndestulătoare? Nu ştim, dar nici nu vrem să ştim, vrem poate să simţim, să ne aplecăm cu totul în neştirea orbească a cotidianului, să ne culegem de pe jos, să ne scuipăm adrenalină-n sânge şi să răscolim visceralul neîncetat de frică. Până la urmă, nici despre frică nu este vorba. Nici despre ceea ce încercăm să vedem în noi nu este vorba. Şi asta pentru că nu ştim despre ce este vorba. Este şi atât! Nimic mai mult. Poate doar adaos la deşert.

Facebook Comments