Toţi avem locuri mai mult sau mai puţin bine definite. De la „locul” cărţile pe care le citim, la „locul” unde ne ţinem ciorapii. Aceste spaţii ontice, cum bine le nuanţa Heidegger, se raţionalizează în jurul ideii de sălăşluire. Dar ce ne facem cu acele spaţii mai puţin conturate? Cum putem să ştim ce se petrece în noi? Cum ne desfăşurăm în lume, dacă totul se reduce la o luptă dintre spaţii? Putem oare să cuantificăm hermeneutic fiecare locşor? Cu siguranţă, nu! Şi poate că este mult mai frumos dacă lucrurile sunt situate astfel. Căci, dacă ar fi să nu fie aşa, atunci am avea o gravă problemă. Şi anume, problema criminalistului, a celui ahtiat după răspunsuri, după soluţii la enigme mult sorbite. Nu zice nimeni că viaţa nu trebuie cercetată, însă cu măsura bunului simţ, a cronometrului care nu ţine să cronometreze. Aşa se dedă esenţa vieţii. O goană sorbită după mecanizare şi triere, dar care nu intră într-acolo încât să spulbere enigma pe care o simţim cu privire la noi şi la spaţiul nostru de desfacere.

Facebook Comments