Ce-mi plac mie oamenii care se victimizează! Culmea, sunt sinceri în trăirea lor, în nebunia lor de a se lua la harţă cu toată lumea. Mania persecuţiei nu este o boală, nu vine de la doctor, este legată de natura umană. Diferenţa o face gradul, cât o lăsăm să ne cuprindă. Şi, evident, unii fac exces de zel. Atunci intră pe fir toată nebunia legată de comportament. Chiar dacă nu ne place să vedem asta, fiecare în felul lui se simte furat, parcă luat cu forţa din colţul minţii sale şi sedus cu japca! Însă, atunci când nu facem exces de zel, şi intrăm cu totul în pielea personajului frustrat se întâmplă parcă să nu mai vedem dincolo de gard.

Aruncăm în dreapta, în stanga, strângem totul în jurul nostru, aducem aproape fiecare gând criminal, şi totul pentru a spurca în voie. Nu suntem îngeraşi cum ne place să credem, toţi avem pitici ascunşi în cavoul funebru al minţii. Problema apare atunci când nu realizăm grozăvia, când ţinem al dracului de mult să-i corectăm pe cei din jurul nostru, când noi, în prostia noastră, nu putem să mai vedem dincolo de nas. Judecăm, chiar dacă nu avem un ciocan în mână, tăiem de pe listă, molestăm fiecare rămăşiţă virgină de umanitate şi ne prostim în draci. Grozăvia nu este să fii perfect pe hărtie, să araţi cu degetul dincolo de tine, ci să accepţi că hărtia te implică şi pe tine, că, dincolo de orice, nu este nimic altceva decât propria ta pată morbidă de egocentrism, netratat, şi vindecat, dacă se poate, prin egoism. Şi nu e vorba de judecată morală aici, ci de circumstanţe, de faptul că nu ai dreptul, până la urmă fundamental, să nu-ţi admiţi propria-i mocirlă.

Facebook Comments