Vorbim de rău, dar cel mai mult ne place să-l vedem ca o excepţie. Ne asigurăm aristotelic că totul converge înspre bine, că există un lanţ cauzal ce se soarbe într-un final spre bine, că mirajul centrului atrage, iar tot ce nu este „pus la locul lui”, dacă ar fi să facem o analogie cu gândirea heideggeriană, nu este demn de a fi privit cu ochi buni. Suntem aşa cum suntem, dar în nici un caz nu ne este străină meschinăria. Suntem buni, dar ucidem cu sânge rece. Avem speranţe şi gânduri măreţe, dar în drumul avid spre ele sfâşiem şi ultima pată de moralitate.

Spunea cineva că etica apare în spaţiul întâlnirii, că leagă modul în care-l privim pe celălalt de propriile noastre vicleşuguri, convingeri. Asta ar însemna că spaţiul acesta impersonal nu este nimic altceva decât un război menit a strânge laolaltă.  O zbatere continuă, dar necesară prin care implementăm norma, şi legiferăm trucul social. Nu de alta, dar altfel nu s-ar putea. De unde vine răul? Din stele! Evident, din noi!

Facebook Comments