Plictisitor sunt. Cum plictisitori suntem. Şi uite aşa, ne plictisim în haită. Că tot suntem laolaltă, barem să lătrăm cu tărie, să ne transfigurăm toate reflecţiile umane ce mai zvâcnesc în noi. In fond, conceptul de „om” nu poate fi pus la îndoială? De ce trebuie să derivăm totul din imensul uman? Nu putem vorbi de un a priori al umanităţii? Cu siguranţă, vom trece în spaţiul barbariei, al animalităţii. Ceea ce nu este tocmai rău. De ce nu ar putea fi omul un simplu animal? Dacă avem haine, oare suntem cu totul diferiţi de maimuţe? Dacă avem sisteme de drept, avem norme, cutume, oare suntem diferiţi în esenţă de restul animalelor?

Este vorba mai exact de o cultivare a vicleşugurilor, a modului de operare, a proceselor de seducţie pe care le folosim ca să atragem în capcane. Cameleonul ne este până la urmă cel mai aproape. El ne arată cum stă în esenţă firea umană, câte se pot ascunde în acest imens ocean. Îmi place că ne mirăm de multe lucruri, aprobăm pe scenă, cântăm în cor, nu suntem de acord cu lucruri, înjurăm, spurcăm, dar toate acestea cu o limită, limita bunului simţ, ori, poate, în alţi termeni, limita prin care ne desfăşurăm în acest spaţiu social, precar. Dacă suntem buni, o facem ca să dăm „bine”, ca să fim în acord cu norma. Dacă suntem răi, o facem ca să ne detaşăm de normă. Oricum am proceda, tot aşa ne-am desfăşura, adică minţind cu zâmbetul pe buze.

Poză de aici.

Facebook Comments