Sub mine stă neputinţa derivei, goana crescândă de veşmânt încarcerat de vicii. Virtutea este gluma spiritului înalt, haina lascivă cuprinsă de doleanţe şi nimicuri înfăşurate cu iz de drac. Omul are coarne, dar şi aripi. Oricum am privi, nu putem scăpa de chiasmul vieţii noastre. Suntem aşa de răi, aşa de buni, aşa de calmi în răsturnări viscerale, plini de haz, de necaz. Cred că putem să ne numărăm fără nici o problemă zilele încărcate de nefericire, păcat că nu putem să facem asta şi cu fericirea. Să fie nemulţumirea mult mai importantă decât preţiosul tipar al existenţei noastre? Să fie un truc meschin de a ajunge tocmai la desăvârşire? Poate!

Nu am văzut om care să nu plângă în faţa morţii. Undeva, în chinul cotidian înseamnă că există o pată de speranţă, poate de fericire, de voinţă amestecată cu doleanţă, freamăt de viaţă. Amestecăm şi stoarcem esenţa din noi în fiece clipă. Ne uităm în dreapta, în stânga. Parcurgem marşul zilnic fără să-l mai simţim. Călcăm pe pământ şi plutim. Abia în clipe de groază ajungem să ne recunoaştem, să ne întoarcem la sursă, să ne dezvelim de prejudecăţi, să înclinăm balanţa în favoarea demascării. Dacă am fi pe picior de luptă, de neputinţă în fiecare zi poate că am reuşi cumva să depăşim anostul instinct de conservare. Nu că ar fi altceva mai important, dar totul se întoarce, fie că vrem, nu vrem, se apleacă peste noi. O lume dominată de egoism, de strâmtori mercantile nu face decât să alunge lumina şi frumuseţea simplităţii noastre.

Facebook Comments