Cum poate omul să caute o persoană potrivită? Potrivită pentru ce? Pentru a se arunca într-un pat inscripţionat cu reguli precise? Poate că esenţa nebuniei de a fi în căutare de suflet pereche lâncezeşte în regretul pe care-l avem înfipt în frunte. Nu ştim să cernem posibilităţile reale, dar ştim cu exactitate să dăm totul la o parte, să ne facem loc acolo unde „ne este locul”. Şi unde este? Acolo unde nu există staticul, acolo unde se nasc himere, în creştetul fiecărei năzuinţe, în nimicul şi nemiluita nebunie de a ne  învârti în loc. Pentru că totul capătă viaţă dacă păstrează contactul cu trecutul. Altfel nu ne-am mai întoarce în locuri pierdute, în persoane care însemnau ceva, iar acum nu mai simbolizează nimic, poate doar incertitudinea şi jocul, poate revanşa pe care trebuie să o dăm trecutului.

Mereu este o luptă pentru supravieţuire, dar în primul rând o luptă pentru supravieţuirea ta ca individ, ca haită cu un ecuson în piept. În esenţă nu interesează „restul”, oricum sunt adaos la propria noastră invenţie cu privire la viaţă, la egoismul acid din noi. Suntem obiectivi pe hârtie, însă pe o pantă de plutire suntem relativi în draci, nu ne scoatem niciodată adversarul din joc, nu care cumva să nu fie loc de iscoadă, de poticniri acerbe, de minciuni pătate cu adevăr. Căci totul este curat, nu amfibologic, în spaţiul cauzal al individului, nimic nu-i scapă, poate doar impresia că nu este ubicuu.

Facebook Comments