Nu cred să nu existe om care să nu fi simţit măcar odată-n viaţă că are nevoie de ajutor. Şi cele mai puternice figuri, persoanele de nebănuit că ar avea ceva firav pitit în ele au ajuns să fie până la urmă impregnate cu neputinţă. Căci, fie cât mai simplu spus, orice tiran ajunge să fie călcat în picioare. Omul nu este ineluctabil, nu este bătut în propriile sale minciuni. Oricând, în orice moment ce pare de netrecut, când iţi este lumea mai dragă, exact atunci se poate nărui totul. Beţia voinţei de putere este alunecoasă şi sună foarte bine pe hârtie, însă pe teren lucrurile stau exact invers. Omul are nevoie să evolueze, să-şi depăşească condiţia precară, dar trebuie totodată să înţeleagă că mobilul voinţei nu este suficient. Avem nevoie de voinţă de putere, dar avem nevoie să ştim că putem să o lăsăm baltă, că o folosim, că ne folosim până la urmă de noi, tocmai ca să ne depăşim pe noi. Totuşi, în goana crescândă de evoluţie se impune să ai curajul de a avea frumuseţea neputinţei. Este mult mai interesant, chiar obiectiv, să treci dincolo de limită atunci când îţi propui să nu o depăşeşti. S-ar putea ca proiectul să fie limita, să fie mormântul viselor tale. De aceea, este mult mai indicat să laşi o portiţă deschisă, să spurci noema, să-ţi îngropi gândul, să ai puterea să-l îngropi, să înţelegi că dansul nihilismului poate fi într-un final pozitiv.

Noi ghicim în celălalt propriile noastre himere, dar niciodată nu avem curaj să ne îngenunchem pe noi, să ne iradiem propriile noastre himere. Începutul evoluţiei ar trebui să stea sub semnul neputinţei personale, sub zodiacul delăsării productive, chiar dacă sună al dracului de ciudat. Din iubire şi amor propriu nu avem curaj să ne sfâşiem, şi astfel aruncăm pisica în curtea vecinului, ne spunem că totul este în regulă cu noi, în timp ce totul este necurat cu celălalt. Astfel, creionăm spaţiul colectiv al aşa-zisei evoluţii. Ne mirăm că totul vine peste noi, când în fapt nici nu ar putea să fie altfel. Să rupem cu voinţa de a corupe, cu puterea plină de oroare, să încercăm să ne spulberăm cu totul, să fim umili în interior, curaţi, mândri de realizările noastre, iar cu toate astea să lăsăm spaţiul deschis, să nu ne închidem în ambiţii personale, să încercăm cumva să lăsăm uşa deschisă celuilalt. Nu e duşman, e om.

Facebook Comments