Undeva, în fiecare victimă există un reproş şi un ciocan cu privire la dragoste. Nu toţi au parte de ea. Şi foarte bine că este aşa. Conţinutul real al dragostei se înfiripă tocmai când nu este la fiecare colţ de stradă. De aceea, în aviditatea după orgasm şi poezie erotică, turma omoară orice pată de autenticitate. Nu că ar fi nevoie de autenticitate, iubirea este în sine motor şi propulsie înălţătoare spre esenţă, dar ar fi nevoie să fie exact cum este, adică unicitate prin simplitate şi calitate. Dacă iubirea ar fi peste tot atunci şi-ar pierde însăşi esenţa care-i conferă credibilitate şi gust. Ca o mâncare ce se soarbe, adulmecă, în sine doar şi pentru sine, fără de egal şi normă. Şi atunci, criminalul care omoară cu sânge rece în serie alege să-şi făptuiască masacrul tocmai pentru că se pierde în şirul poeziilor cotidiene. Acelea care ne spun că la orice pas ne aşteaptă iubirea, după colţ, ori poate la serviciu, în pauză, sau la o ieşire simplă prin oraş. Ori poate şi mai mult, pe internet.

Pe iubire nu poţi fi gelos, pentru că nu este garantul fericirii, nici al exaltărilor ancestrale. Iubirea nu înseamnă doar foc, mai sunt şi paie, şi crime apuse, înălţări şi dezabuzări de la propriile provocări. Iubirea nu se coace aşa cu una cu două, nici nu apare dacă o provoci, dacă-i găseşti o dată fixă în calendar. Niciodată nu o să pui mâna pe ea, mai ales dacă o reduci la un mijloc. Iubirea este scop în sine, vine la tine doar dacă o laşi să vină, doar dacă nu o provoci cu dezgust şi râvnă stupidă. Cei mai mulţi dintre cei care „iubesc”, o fac cu gândul şi foaia după ei. O calculează şi chiar o pun la dospit, cum ar face un anost brutar. Iubirea lor, aşa cum este, „minunată” şi lipsită de gust nu este nimic altceva decât un imens nimic, o gură de aer.

Facebook Comments