Ce vreau să înţeleg la mine este ceea ce nu vreau să înţeleg. Dacă aş înţelege poate că mi-aş oferi şansa de a mă culca pe o ureche, probabil că nu aş suporta asta! Dacă nu aş înţelege, nu aş mai avea un tipar, un teren ferm din care să pot să uneltesc, să năzuiesc toată nebunia în care m-am lăsat aruncat. Dar dacă aş încerca să găsesc o cale de mijloc, atunci aş renunţa complet la cele două căi preliminare, fapt ce ar anula oarecum tot demersul. Dacă mă uit din afară, şi spun că totul este doar o nebunie, este clar, nu ajung nicăieri. În fond, unde vrem noi să ajungem? La ceea ce putem să spunem despre noi, sau la ceea ce vrem să ştim că se poate afirma despre noi? Sau încercăm cumva să găsim o cale comună, un drum chipurile obiectiv, dar cât se poate de precar, rupt de nuanţe şi puncte ferme?

Cred că fiecare are nevoie în viaţă de o certitudine, de un semn că nu este singur pe lume, captiv al solipsismului, cred că fiecare tinde să se ascundă doar ca să ajungă cumva la ceea ce este mai obscur în el – pentru că fiecare simţim că ceva nu este în regulă cu noi. În orice clipă, în orice moment omul se vindecă de toate relele, de toate închipuirile. Dar aproape în orice pată sinceră de existenţă se află o gură spurcată, un iz sinistru şi meschin ce ne încântă şi ne obligă să facem uz de armă, să încercăm să dezvelim himera adânc înrădăcinată, să gonim demonul şi dansăm în spaţiul genuin al realităţii! Care realitate? Aici e problema! În matematică există o definiţie destul de interesantă a noţiunilor vide – acestea fiind acelea care nu corespund realităţii. Dar totul este simplu aşa. Dacă mergem mai departe cu raţionamentul şi afirmăm cu tărie că realitatea la rândul ei este o noţiune vidă, atunci mai putem fi aşa siguri de parcursul nostru epistemic? Oare în logică nu pleci eronat de la ideea că Realitatea este prescrisă şi astfel nu mai are nevoie de întemeiere? Sau şi mai simplu, doar postulezi ideea şi fixezi domeniul realităţii, ca să-ţi fie mai uşor să întemeiezi constructe de tip matematic? Evident, da! Dar omul, vechea problemă, variabila, eterna variabilă, nu este aşa de uşor de prins de coarne! Nu se lasă cu una cu două, ci se avântă şi mai mult în tipare şi noeme ce par desprinse din lumi apuse.

Cu toate că ne este uşor să desfacem o cutie de conserve, omul nu se rezolvă la fel! Omul nu se scoate de la cuptor, ca o prăjitură de pus pe tavă! În plus, cu cât abstractizăm entropia omului, cu atât ajungem să definim un domeniu ascuns. Mai simplu, cu cât vom încerca să despicăm sistematic şi metodic tot ceea ce ţine de uman, cu atât vom ajunge să ne întoarcem împotriva noastră. Sigur, ştiinţific nu este o altă cale, dar ştiinţa nu este Mesia, nici măcar Mesia nu e Mesia, dar noi aşa amărâţi, abia ieşiţi din peşteră, abia strecuraţi pe calea imediată a undelor şi tabletelor, chiar trebuie să ne omorâm cu fiecare clipă umanul din noi, chiar trebuie să votăm zilnic marşul funest care ne împinge spre robotizare?

Facebook Comments