Nu cred că ştiu să scriu fără tine. Am încercat să desfac mănunchiul ascuns de gânduri, să-mi spun că orice ar fi o să trec peste toate, că viaţa nu este aşa de complicată cum pare, că orice aş zice eu, poate tu, nu o să mai fim niciodată aşa cum am fost. Şi de ce? De ce ar trebui să se rupă totul? Când iubeşti nu este suficient? Sau poate pus în alte cuvinte: nu este iubirea suficientă? Nu are rol vindicativ, hrănitor, nu ţine de cald atunci când este rece? Sau poate că idealismul înscris în stele este mult mai plângios şi mai interesant decât mercantilismul faptelor noastre cotidiene? Nu vreau să sufăr, chiar dacă o fac de fiecare dată când mă scufund în marea ascunsă a năzuinţelor mele. Nu vreau să rup cu privirea, să sting cu pasul tot ceea ce am cules alergând – pentru că drumul nostru a fost în paşi de dans, noi nu am simţit momentul, nici nu ne-am închinat la el, am trecut pur şi simplu, ne-am spus că suntem mai mari decât eşecul nostru, că rolul pe care ni l-am asumat, de fermitate, nu are cum să dea greş. Şi poate că ne-am minţit, dar am făcut-o graţios, fără prea multe bătăi de cap. Oare totul este menit să crape?

Facebook Comments